Am născut. Alăptez. Când și cum slăbesc?

În primele „100 de zile de nebunie maternă” (denumirea dată de psihologul englez Donald Winnicott primelor 3 luni de după naștere) toata atenția mea a fost concentrată asupra bebelușului. Cum crește în greutate? Cât căcuț face pe zi? Ce culoare are? A vomat sau a regurgitat? Cum știu sigur? E prea cald în cameră pentru ea? E prea frig afară?

În toată perioada asta m-am gândit vag la mine. Dar, după ce m-am liniștit cu hrana copilului, după ce am aflat care sunt nuanțele ce denotă sănătatea digestivă a fecalelor, după ce am reușit să definesc fenomenul de regurgitare și după ce am stabilit criterii de îmbrăcare în funcție de temperatură, am reușit să îmi acord câteva momente de introspecție și analiză estetică.

Dacă o femeie însărcinată are farmecul ei, o femeie lăuză nu mai are niciun farmec.

Abdomenul golit atârna flasc și obosit, formele corpului nu mai erau în armonie, iar singurele componente rotunde și ferme rămăseseră, grație alăptării, sânii, pe care îi percepeam ca pe două bidoane pline de lapte și pe care nu mai aveam nicio ezitare să îi scot oricând și câteodată chiar oriunde era nevoie pentru a asigura hrana bebelușului.

Senzualitatea lor trecuse pe plan secund și își îndeplineau acum rolul lor primordial – al mamiferelor care, conform definiției ce îmi vibrează în ureche încă din timpul școlii, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele lor.

Cicatricea cezarienei arăta însă mai bine decât mă așteptam. Doctorul meu, supranumit și “docteur haute couture” desenase o adevărată operă de artă pe abdomenul meu. Pielea era sudată perfect, iar linia operației era perfect simetrică. Sonia a ales să vina pe lume “par la grande porte”, cum s-a exprimat kinetoterapeuta de la spital și purtam acum pe pântec un tatuaj roz, simbol al maternității, de care, într-un mod greu de explicat, eram foarte mandră.

Reușisem în timpul sarcinii să îmi păstrez un program de sport regulat, ce îmi permitea să înot și să fac exerciții ușoare, dar acum corpul meu, se pare, nu mai păstra amintirea acelor momente. Luasem în greutate peste 20 de kilograme. Inacceptabil, știu…dar avusesem o foame de lup, animalică, pe toata perioada sarcinii (vezi Ai grijă la dietă! Aș mânca însă un kilogram de prăjituri…).

Imaginea femeii din oglindă mă chinuia. Unde eram eu, cea sprintenă și zveltă, proaspătă și radiantă? Femeia pe care o știam se dizolvase ca o pastilă efervescentă într-un pahar cu apă. Ceea ce vedeam acum era o femeie obosită, cu cearcăne adânci, cu o figură ternă și un corp care își căra cu greu kilogramele în plus, mișcându-se aproape tot timpul într-un perimetru fix, acela al casei.

Cine eram eu, femeia din oglindă? Ce urma pentru mine, pentru estetica mea, pentru respectul meu de sine?

Kilogramele nu voiau să mă părăsească, mă îndrăgiseră și se lipiseră inseparabil de corpul meu. Aveam senzația că sunt înfășurată în grăsime. De fapt, chiar eram! Aș fi vrut să le smulg de pe mine!

Nu am fost una dintre norocoasele care să slăbească prin alăptat. Chimia corpului meu nu făcea altceva decât să mai strângă rezerve și tendința era să cresc în greutate. Mă lămurisem între timp vizavi de ce aveam voie să mănânc în perioada de alăptare (vezi Ce mâncăm când alăptăm? ).

Dar cum aș fi putut să slăbesc, când trebuia să mănânc diversificat și consistent?

Am pus la cale un plan structurat și începând cu luna a patra după naștere m-am ținut de el cu seriozitate. Am slăbit într-un final, cam la 8-9 luni după venirea bebelușei pe lume, când am reușit sa ajung la greutatea de dinainte de sarcină.

Formula succesului în cazul meu a avut trei componente:

• porții îndestulătoare dar nu exagerate,
• sport de două ori pe săptămână (începând din a patra lună de după naștere),
• reluarea activității sau mai bine zis a alergăturii la job (începând din a șasea lună de după naștere, cu un program asortat de alăptare la prânz).

Grăsimea s-a topit, neutralizată de formula magică de mai sus.

Dar corpul meu nu mai este același. A rămas cu o îngroșare pe care aș numi-o maternă. De câte ori mă privesc în oglindă și oricât aș căuta nu am regăsit niciodată femeia cu trăsăturile și alura de dinainte de sarcină. Ceea ce văd acum este o femeie de vârstă medie, cu o ușoară oboseală așternută pe față și cu un aer ce denotă maturitate și echilibru.

***

S-a întâmplat, dacă lărgesc lentila și îmi privesc panoramic viața, că mi-am schimbat, în sinea mea, definiția frumuseții. Cred acum că frumusețea, la vârstă medie, nu emană din păstrarea cu orice preț a capitalului tinereții și a formelor senzuale. Ba dimpotrivă sunt de părere că o astfel de obsesie dezvoltată de-a lungul timpului duce la anacronisme fizice caraghioase, pe care le putem remarca în jurul nostru.

Am acceptat maternitatea și semnele pe care aceasta le-a înscris pe corpul meu. În plus, timpul își imprimă și el propria lui istorie pe pielea mea, cu fiecare an care se scurge.

Sunt acum o femeie matură, care a lăsat tinerețea în spate și care privește cu seninătate spre bătrânețe. Iar frumusețea la această vârstă vine din altă parte decât din estetica feței și a corpului, ea vine din liniștea unui surâs, din sinceritatea unui gest, din naturalețe și acceptare.

Nu mai vreau neapărat să fiu o femeie frumoasă, vreau să fiu o femeie care îmbătrânește frumos.

 

*****************

Începând de astăzi și până în data de 28 Octombrie 2018, 19h00 (ora Bruxelles) puteți participa la o tombola pentru a câștiga un  abonament la revista DOR: [contest-cat id=”242″]

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman