Se spune că un bebeluș cunoaște vocea mamei încă de când se află în burtică.
Ei bine, acest al doilea bebeluș al meu (pe care imediat l-am numit “Bebe 2”) cunoștea probabil vocea mea, dar cu siguranță cunoștea și recunoștea vocea sorei sale mai mari.
Sonia ba urla lângă burta mea, ba îmi mai administra niște ghionturi, ca să mă satur că nu o las să facă tot ce își dorea, adică: să verse paharul de apă în pantofi, să tragă de fața de masă, să frece un capac metalic pe gresie, să desfacă o sticlă de parfum, să stingă și să aprindă repetitiv calculatorul, să deseneze pe perete și aș putea continua așa multe, multe pagini, fără să spun nimic nou pentru mămici.
La câte împunsături am primit din partea ei, am ajuns să concluzionez că prima bătălie inter-fraternă avusese deja loc înainte de nașterea celui de-al doilea bebeluș.
Până la a doua sarcina mă sculam în medie de două ori pe noapte, pentru că Sonia, ca mulți alți copii de un an, făcea controlul prezenței noastre lângă ea și dacă nu eram prin preajmă începea să plângă și nu se mai oprea până nu strigam “Prezent!” lângă patul ei.
Prin luna a șasea de sarcină, Bebe 2 mă trezea și el de cel puțin două ori… Nu, nu țipând, ci trimițându-mă la toaletă să îmi golesc vezica ce nu mai avea loc în abdomenul rotund sau dând-mi arsuri stomacale care mă făceau să mă trezesc tușind ca un măgar astmatic.
În ultimul trimestru de sarcină s-a adăugat un motiv în plus. Bebelușul efectiv bătea la tobă în burta mea de credeam ca găzduiesc un concert rock de proporții! În total mă sculam de 5 ori pe noapte. Nu credeam că se poate supraviețui astfel!… Dar o mămică poate!
Pe măsură ce creșteam, am început să îmi pun următoarea întrebare: oare câte kilograme poate să susțină o coloană vertebrală? În ultima lună a celei de-a doua sarcini am cântărit cel mai mult din viața mea.
Prima mea sarcină, acum externalizată, își dorea tot timpul să fie în brațele mele și avea și ea în jur de 12 kilograme. În total dacă mă suiam pe un cântar cu Sonia în brațe ajungeam în preajma unei greutăți ce se apropia de trei cifre.
Ei, au fost vremuri când aveam jumătate din acest amestec de kilograme, când eram silfidă, sportivă, rapidă în mișcări și, cine știe, poate chiar atrăgătoare. Acele vremuri nu sunt departe în timp, dar, o dată maternitatea instalată, ele păreau că se îndepărtează cu rapiditatea cu care kilogramele sarcinii se adăugau pe corpul meu.
A doua sarcină, deși la fel de ușoară ca prima sau poate chiar mai ușoară, a fost însă mai dificil de suportat. Oboseala acumulată, precum și îmbătrânirea cu un an puteau fi considerate motivele de bază.
Nu am fost printre gravidele care vedeau sarcina ca o perioada de beatitudine totală! Bucuria atingerilor micuțului meu bebeluș își păstra intensitatea, dar durerile de spate și arsurile de stomac mă făceau sa aștept cu nerăbdarea ziua nașterii.
Mămicile știu toate astea! Să ai răbdare în ultimul trimestru de sarcină este o provocare!
Trecerea timpului este cert în avantajul mămicilor cu burtici. Săptămânile au trecut, greu, dar au trecut. Spre deosebire de sora sa mai mare (vezi Bebelușul nu s-a întors, ce facem?) Micuțul bebeluș se orientase cu capul în jos, ca un adevărat scafandru și se pregătea pentru pasajul prin tunelul strâmt care avea să marcheze drumul său către lume.
***
Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman
Etrangère Mère 