Eu am un copil care funcționează online și altul nu. Sunt de vârste apropiate, dar învățătorii lor au abordări diferite. Din fericire coronavirusul ne-a prins cu copiii în ciclul primar. Mă gândesc mult la cei care au copii mai mari și la stresul celor care sunt în clase care au examene esențiale la sfârșit de an școlar…
Revenind la situația mea, pot să remarc că online-ul motivează foarte mult generația asta digitală de copii pe care îi creștem noi. Fiică-mea lucrează cu o fervoare nemaivăzută. În ritmul ăsta, riscă să ajungă în clasa a VI-a în două luni! Mă gândesc că entuziasmul o să-i scadă pe măsură ce accesul crescut la ecran (că na, e pentru teme!) devine obișnuință.
Băiatul meu, cu un an mai mic, țipă frustrat că vrea și el la ecran! El de ce nu lucrează online? Așa că stă cu fiică-mea și înregistrează tot ce face ea. În consecință se află și el la marele risc de a dobândi multe cunoștințe noi într-un timp foarte scurt :).
Cine știe, poate după pandemie mă văd cu ei direct la liceu!
Cel mic are teme pe hârtie. Așa vrea învățătorul lui, așa facem ! Ne trimite temele scanate pe toată săptămâna, noi printăm, copilul lucrează pe hârtie cu un entuziasm moderat, care pe măsură ce zilele trec tinde spre 0 absolut.
Cred că abordarea asta clasică a lecțiilor, în principiu, ar trebui să nu fie neapărat rea. În primul rând defavorizează mai puțin sau chiar deloc copiii care nu au (destule) calculatoare în casă. Am fost de asemenea informați că pentru cei care au nevoie, că temele copiilor se găsesc imprimate la școală. Deci dacă vrei neapărat să ai acces la teme, poți să faci rost de ele.
Noi între timp, ca părinți, am înțeles de ce nu am devenit învățători sau profesori și ne-am văzut limitele. Clar că a trebuit să preluăm mult din explicații și să compensăm pentru activitățile de la școală. Eu am devenit printre altele și profesoară de sport, iar soțul meu profesorul de matematică. Diviziunea muncii funcționează în termeni largi, dar ne arată că nu avem chiar disciplină și rigoare așa cum ne-am dori, în condiții de teleworking, ședințe online la job, gătit, alergat la supermarket, curățenie și … (ce lux!) plimbat prin cartier cu trotineta.
Mama unui prieten de-al băiatului meu (nord-americancă de origine) e disperată că al ei copil nu are destule teme. Îmi scrie să mă întrebe ce cred. Noi două ne înțelegem bine pentru că, am ajuns eu la concluzia, mamele românce sunt mame elicopter, la fel ca cele din SUA. Suntem super implicate, nu știm ce înseamnă să fii relaxat când crești copiii, suntem veșnic ca niște militari în tranșee, gata să împuște tot ce mișcă și amenință bunăstarea puiului.
Îi înțeleg frustrarea, m-a măcinat și pe mine în prima săptămână chestiunea asta, după care am intrat în proces de osmoză cu națiunea în mijlocul căreia trăiesc și am împrumutat un kilogram de relaxare, cu care mă descurc.
Între timp, din câte îmi dau seama, mai marii școlii belgiene la care merg copiii mei, au ajuns la niște concluzii pe care ni le-au trimis într-un mesaj. Nu suntem obligați să facem toate temele, fiecare face ce poate, important este să profităm de acest timp cu copiii noștri și să fim sănătoși.
Ca părinți nu ar fi în ordinea firească lucrurilor să ni se transfere responsabilitatea corpului profesoral, citesc eu printre rânduri. Educația școlară și pedagogia adecvată este responsabilitatea statului, mă gândesc eu, punând în perspectivă de educație civică mesajul pe care l-am primit.
Vă puteți imagina ușurarea pe care am simțit-o după citirea acestui mesaj!
Fiică-mea chiar îi scrisese un email doamnei învățătoare spunându-i că unele lucrurile le-a înțeles din tot ce a lucrat, altele nu. A scris asta de la ea, n-am avut nicio contribuție narativă… Când am citit mesajul ei, m-am simțit în prag de eșec. Aoleu! Ce nu a înțeles? Ce am ratat? Erau întrebările care mi se învârteau prin minte. Acum, după mesajul în care am fost dezvinovățiți și în consecință eliberați, mă simt mai bine. Kilogramul de relaxare încă nu s-a epuizat.
***
Despre școala online pot să recunosc sincer că nu o apreciez. Și asta nu neapărat pentru că pune presiune pe noi ca părinți. Mai curând pentru că cei mici nu au nevoie de un ecran de care să stea lipiți robotic pentru a relaționa, pentru a învăța, pentru a progresa în viață. Copiii au nevoie de comunitate, de prieteni, de reguli sociale pe care să le încalce, să învețe să le respecte, de limite pe care trebuie să le înțeleagă, de un contact uman mai larg decât cel limitat cu familia.
Funcția școlii este în primul rând să îi transforme în cetățeni integrabili ca adulți în societatea complexă a zilelor noastre și abia în al doilea rând să îi umple până la refuz de ecuații matematice, formule chimice, legi fizice și date istorice. Procesul de integrare socială, aș zice, se desfășoară în deplină complementaritate a școlii cu familia. La fel și cel educațional.
La vremuri de restriște e nevoie de măsuri adecvate! Se înțelege. Iar școala online sper să rămână o soluție pentru vremuri complicate, o alternativă la care să revenim strict când este nevoie.
***
Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Etrangère Mère 