Când a început perioada de izolare și am anunțat copiii că nu mai pot merge la școală s-au întristat.
– Nu ne mai vedem prietenii !… a oftat băiatul meu, care e foarte sociabil.
– Nu mai particip la testul de istorie?… a oftat fiică-mea, care e competitivă și se pregătise temeinic pentru acest test.
– Nu, le-am răspuns. Dar partea bună este că vom petrece mult timp în familie. Vom fi toți patru tot timpul la noi acasă. Eu și tati nu mai plecăm nicăieri!
A funcționat. Soțul meu era mult pe drumuri cu jobul, iar eu aveam program de om al muncii într-o capitală europeană. Plecată de acasă la 8 dimineața si ajunsă iar acasă la 7 seara. Cu copiii timp puțin.
Le-a plăcut ideea de a petrece mult timp împreună. Și asta i-a ținut veseli o perioadă…
Apoi a intervenit anxietatea:
– Și dacă mă îmbolnăvesc ? Cine o să-mi dea de mâncare ? mă întreabă băiatul meu.
– Eu bineînțeles. Cum altfel? am răspuns liniștindu-l.
– Boala se atinge de copii ? mă chestionează fiică-mea.
– Da, dar ei reacționează mai bine, îi spun eu.
Ceva mai târziu s-a instalat dorul de colegi și un soi de nostalgie față de atmosfera de la școală.
– Aș fi făcut o grămadă de glume de 1 Aprilie, se pornește dintr-o dată băiatul meu.
Firea lui glumeață nu a putut să se exprime…
Stările lor de spirit se mai combină și cu dorul de bunici.
Au suferit că nu am mers de Paște în România. Era programat să mergem acasă de sărbători. Bunicii… au suferit și ei.
Aici am folosit ce am citit într-o carte de psihologie și anume că e foarte important să discuți și despre ce ai fi făcut dacă. Să explorezi emoțional cu copilul cum ar fi fost dacă ar fi fost la bunici. Explorarea alină dorul si dă senzația unei realități amânate, la care avem cumva acces.
Ca remedii pentru tristețe și nostalgie folosim tot timpul foarte multe îmbrățișări și explicații.
Ne mai ajută să îi punem în legatură pe Whatsapp cu prietenii apropiați. Un substitut de relaționare pentru o generație și așa digitalizată…
Mai încercăm să le înseninăm șederea în casă și cu tot felul de surprize culinare: banana bread, clătite, biscuiții prefererați, prăjituri alese de ei de la cofetăria din colț și alte bunătăți care îi încântă.
Nu se plâng decât dacă îi întrebi ceva. În general se ascund, fără să își dea seama. Trăiesc de la zi la zi, la fel ca noi, fără perspective.
În Belgia se vorbește mult zilele astea despre acumularea unor traume în izolare. Cum noi am avut o copilărie specifică statului totalitar, cu disciplină exagerată, bătaie la școala și așa mai departe, nu percepem ca părinți că tot ce se întâmplă acum ar putea fi un mare chin pentru copii. Pentru o societate care se bucură de câteva generații de prosperitate, o izolare acasă poate să pară traumatizantă. Depinde prin ce lentilă privești.
Eu cred că izolarea nu va lăsa urme și că tot ce s-a pierdut poate fi recuperat cu copiii. Așa sunt ei, niște supraviețuitori. Cel mai important este ce se va întâmpla de aici încolo, cum ne vom raporta pe termen mediu la școală, cum le vom facilita întâlnirile cu alți copii și cum ne vom obișnui cu toții să trăim cu micul virus.
***
Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Ana Lodroman
Etrangère Mère 