Există Moș Crăciun? Dar Moș Nicolae?

Copiii mei își tot pun aceste întrebări. La granița dintre fantezie și realitate, cele două personaje își pierd și își reiau contururile în imaginația lor în funcție de ce aud pe la prieteni și ce reușesc să afle de la noi, adulții.

Îndoielile au început încă de anul trecut, iar anul acesta și-au continuat cursul.

Fiică-mea, detectiv aproape brevetat, și-a reînceput incursiunile prin casă. Anul trecut a adus o dovadă demnă de un polițist criminalist, cum că scrisul lui Moș Nicolae s-ar asemăna cu al meu!

Eu mărturisesc că am încercat o caligrafie diferită (în timp ce Moș Nicolae îmi dicta în gând scrisoarea), dar atenția ascuțită a Soniei nu poate fi ușor păcălită.

Anul acesta, munca de investigație a continuat și, când mai apărea câte o cutie adusă de poștaș, ea stătea și îi analiza forma, imaginându-și ce ar putea fi în interior. Noi răspundeam interogatoriului cum puteam mai bine:

 – E probabil lampa pentru dormitor!

 – Atât de mică? Hai să vedem! insista Sonia.

– Nu-l deschidem acum, că am puțină treabă, amânam eu momentul.

Și tot așa!

Alexis nu e preocupat de detalii, el are o abordare jurnalistică – frontală.

– Mami, există Moș Crăciun și Moș Nicolae?

Mai mult, precizează insistent:

 – Răspunzi cu da sau nu!

Iată-mă la un „talk-show”, pusă la zid de un moderator destul de abil. OK, îmi fac curaj și îmi dau seama că cel mai ușor pot să îl apăr pe Moș Nicolae:

– Dacă ceva este sigur, este că Moș Nicolae a existat!  A fost cândva, demult, un om bun, care avea grijă de copii, mai ales de cei care erau săraci și le aducea cadouri. Azi el îi ajută pe părinții copiilor să aibă bani și să cumpere cadouri.

– Dar Moș Crăciun a existat?

– Despre el nu știu prea multe. Aș tinde să cred că nu și că e un rod al imaginației noastre. Că e un prilej să ne oferim unii altora cadouri și să ne bucurăm că suntem împreună de Crăciun.

– Ce bine totuși că Moș Nicolae a existat! încheie Alexis discuția.

Zilele trec, cadourile se înșiră pe lângă pantofi și pe sub brad. Copiii le desfac cu nerăbdare, noi facem poze și ne bucurăm de bucuria lor!

Alexis vine mai târziu lângă mine și îmi șoptește:

– Mami, eu acum sunt sigur că Moș Nicolae există!

– Cum așa?

– Am primit atâtea lucruri frumoase! Voi singuri, fără ajutorul lui, sigur nu ați fi putut să cumpărați atâtea!

***

 Îți mulțumim, Moș Nicolae! Și ne bucurăm că ne încânți imaginația, Moș Crăciun!

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Apare bebelușul. Ce facem cu primul născut?

Înainte să se nască bebe 2, ne-am tot gândit cum o să reacționeze prima născută la această apariție.

Am pregătit întoarcerea acasă de la maternitate cu mare atenție și migală.

Zilele de copil unic ale Sofiei se sfârșiseră și acum rolurile urmau să se redefinească în constelația familiei. Notasem recomandarea de a-l aduce pe bebeluș acasă cu un cadou pentru copilul mai mare, pentru ca acesta din urmă să îl accepte mai ușor.

Sonia a venit în vizită la spital și a fost foarte încântată să îl cunoască pe Alexis. L-a luat de mână, a încercat să îl ridice din pătuț și i-a pus un biscuit pe păturică.

La întoarcerea acasă am respectat ritualul cadoului, dar Sonia nu a fost prea interesată de jucăriile oferite de bebeluș, ci mai curând de bebelușul în sine. Alexis era ca o jucărie pentru ea. Ar fi vrut să îl tragă tot timpul de mâini și de picioare, să îl mângâie fix în zona fontanelei și să îi bage degetele în ochi. Ferirea bebelușului de gesturile prietenoase ale primei născute devenea un scop în sine.

Oare cum va reacționa, mă întrebam, când va vedea că această jucărie se permanentizează la noi acasă, ocupă brațele mamei destul de mult timp și este de asemenea în centrul atenției, un centru pe care ea îl ocupa înainte în întregime.

Lucrurile au intrat rapid într-o oarecare normalitate. Când Sonia mă vedea cu fratele ei în brațe ridica mașinal mâinile cerând să fie luată în brațe și ea. O luam lângă mine și trăiam bucuria de a avea brațele pline de… copiii mei!

Dacă nu puteam să o iau în brațe, era din fericire întotdeauna cineva prin preajmă care putea să facă asta, fie o bunică, fie Max.

Sonia devenea din ce în ce mai apropiată și interesată de prezența tatălui. Se aplica, aș zice, teoria împletită a lui Freud și a lui Jung, conform căreia, în copilăria mică, se formează identitatea de gen, în raport cu persoana de sex opus și copiind comportamentul părintelui de același sex. La Sonia, complexul Electra dădea târcoale!

Cum îngrijim un bebeluș băiețel?

Al doilea bebeluș se bucura de părinți experimentați! Un mare avantaj pentru toți actorii implicați. Asta până când părinții descoperă încă o dată, ceva ce este definitoriu pentru ființa umană. Și anume că nu suntem toți construiți la fel!

Când Alexis a venit pe lume, m-am bucurat, de exemplu, că totul a mers strună cu alăptatul. Nu fusese cazul cu prima născută (vezi Avem o sincopă în alăptare. Continuăm? Reușim? ) . Alexis era veșnic înfometat, iar eu cunoșteam deja toate deprinderile și tehnicile de punere la sân și alăptarea a debutat fără probleme.

De asemenea nu mai era nevoie să cântăresc toate argumentele pentru  fiecare decizie în parte.  Un simplu exemplu a fost folosirea suzetei (vezi: Cu sau fără suzetă? Aceasta este întrebarea ) .  Alexis s-a trezit cu suzeta în gură cât ai zice pește pentru simplul motiv că era o manieră de a-l liniști rapid, și puteam folosi timpul ce îmi rămânea ca să mă pot ocupa de sora lui.

În plus eu eram mai relaxată, nu îmi era teamă să îl iau in brațe, să îl schimb, să îi fac baie, temeri specifice pentru o mămică debutantă. Puteam să am grijă în mod independent de el.

Ceva era însă tot era nou pentru mine, aveam acum de îngrijit un bebeluș băiețel!

Totul a decurs fără probleme până a apărut în discuție chestiunea prepuțului. Și asta în cabinetul pediatrului.

Doctorul mi-a vorbit despre decalotare și am fost luată prin surprindere. Când îmi imaginam și eu că am ceva experiență, hop-țop mă trezesc cu ditamai subiectul de studiat!

Am răscolit internetul și am răsfoit cărțile pe care le aveam la îndemână și am găsit tot felul de informații oarecum contradictorii.

Trebuie decalotat un bebeluș de sex masculin sau nu?

Am observat în articolele scrise în limba română o tendință de a lăsa lucrurile în voia naturii.  Bebelușul trebuie lăsat in pace, decalotarea se va întâmpla de la sine, iar dacă nu se va întâmpla abia atunci acordăm o atenție medicală procesului.  Din articole în limba engleza  aflu că trebuie să se acorde atenție medicală acestei chestiuni încă din primele săptămâni de viață, pentru că e posibil ca natura să nu își facă treaba.

Dacă decalotarea nu are loc (natural sau medical), există pericolul de infectare a zonei, iar mai târziu, la adolescență, tânărul poate manifesta un disconfort erectil.

Iarăși aveam impresia că mă izbesc de o chestiune culturală de abordare a unei situații, așa cum descoperisem atunci când îmi pusesem problema ce să mănânc când alăptez (vezi: Ce mâncăm când alăptăm ) sau chiar chestiunea nașterii versus cezariană (vezi: Naștere vaginală sau cezariană )

Decizia mea a fost să urmez sfatul medicului.

Am mers pe ideea decalotării treptate, făcută după fiecare baie și câteodată chiar și în cabinetul medicului. Nu aș numi-o decalotare forțată. Presupune o rupere a pielii în episoade succesive și ne-agresive.

Alexis a avut parte de o abordare în logica este mai bine prevenim decât să tratăm.

***

Despre cum a fost primit Alexis acasă de sora lui mai mare în episodul următor.

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

De ce sunt româncele femei perfecte ?

Lăsați-mă cu chestia asta că suntem frumoase! Da, suntem, foarte adevărat, dar situația e muuuult mai complexă!

Româncele sunt femei perfecte pentru că duc mult. Muncesc din greu la job, vin acasă, pun rufe la spălat, fac mâncare, se ocupă de temele copiilor, calcă, fac curățenie, iar a doua zi o iau de la capăt, arătând impecabil, tot timpul cu unghiile făcute, îngrijite, elegante, frumoase.

Acum să vă explic, dacă nu știați deja, cam cum stă treaba cu localnicele din partea cealaltă a Europei. O femeie de pe aici dacă a băut o bere și a fumat o țigară în același timp înseamnă că a făcut multi-tasking și a obosit ! Trebuie, în consecință, să se odihnească un pic!

Bărbatul,  localnic din țările din vest, observă oboseala datorată faptului că orice ființă umană, s-a dovedit științific, nu poate să facă doua lucruri în același timp, așa că nu mai e loc de dezbatere și filosofie, se apucă și mai face și el cate ceva prin casă: fie e responsabil de  școala copiilor, fie le organizează aniversările, fie pune rufe la spălat, fie își încearcă talentul prin bucătărie (poate chiar cu oareșcare succes, pentru că iarăși, s-a dovedit și că bărbații sunt cei mai buni bucătari!).

Atunci de ce femeile încă mai gătesc ? Nu mă întrebați pe mine, eu sunt pentru alternanța la guvernare, pardon la bucătărie.

Revenind la paradigma cuplului vestic, se poate spune că atunci când un localnic din vest a întâlnit o româncă, simte brusc că l-a prins pe Dumnezeu de picioare. Realizează dintr-o dată ce înseamnă perfecțiunea: o femeie frumoasă, îngrijită, care muncește mult la serviciu, care acasă se ocupă de toate, copiii sunt spălați, curați, frezați și cu rezultate bune la școală. Dacă nu ies la restaurant, ea gătește, pentru că, deși s-a dovedit din câte știm că bărbații sunt cei mai buni bucătari, pe ea nu o deranjează să facă și această trebșoară.

Localnicul din vest, în fața unui așa mare dar de la viață, sau de la divinitate (depinde, se spune că prin vest Dumnezeu a murit) începe să facă tot posibilul să își tină aceasta femeie-giuvaer aproape: învață română, se îndrăgostește de obiceiurile noastre, gustă din țuică, mănâncă slănină, se înfige hulpav în mici și stă toată ziua cu mâna pe telecomandă…

În fața acestor realități, nu pot decât să concluzionez că femeia româncă este o valoare la casa omului, dar mă și întreb este ea un factor civilizator anti-patriarhal ?

Hm, retorica întrebare!

Între timp nu pot să spun decât atât: ‘’Dragelor, duceți mult, dar nu vă mai turați la maxim, lăsați și bărbatului partea lui de responsabilitate în cele casnice. Încercați să îl faceți vestic pe cât se poate! Prin politica pașilor mărunți! O să vă fie mai ușor și veți fi la fel de frumoase, impecabile, perfecte.”

Veți fi in continuare valori, dar niște valori un pic șlefuite de spiritul acestor vremuri!

 

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Educația sexuală în școli ? Necesară pentru un părinte ca mine.

Mai acum câteva seri, băiatul meu de 7 ani m-a întreabat fără ocolișuri:

– Mami, cum se fac copiii?

Întrucât era târziu, profit și îi spun:

– Sunt obosită acum, îți spun altă dată.

El nu se lasă, se încolăcește de gâtul meu și continuă:

– Dar eu vreau să știu!

– Nu pot să îți spun acum! O țin eu pe a mea.

– De ce? Sunt prea mic?

***

Fiică-mea m-a chestionat și ea, dar altfel:

– Cum ies copiii din burtică, mami?

– Îți explic altă dată pentru că acum nu am timp. Am răspuns eu sec și neinspirat.

***

Ce se întâmplă de fapt, după cum vă dați seama, este că oricât mi-aș formula în minte un discurs adecvat, oricât aș întoarce pe o parte și pe alta toate cuvintele și sensurile lor, adevărul gol-goluț este că îmi vine greu să abordez acest subiect cu copiii mei.

Asta pentru că sunt și eu, precum mulți alții crescuți pe tărâmuri mioritice, rodul și rezultatul unei societăți conservatoare și puritane.

Merită să analizez un pic copilăria mea. De aici cumva vine totul. Sexul era ceva rușinos, despre care mai bine nu vorbim, mai bine nici nu facem până la o anumită vârstă. Despre vârsta respectivă nu mi s-a spus niciodată nimic.

Despre cum se fac copiii am aflat de la alți copii, ceva mai informați ca mine și la vârsta respectivă nu prea mi-a venit să cred că chiar așa se fac. Eu tot credeam în berze, Moș Crăciun și Bau-Bau pe vremea aia.

Mai apoi, în aceeași societate conservatoare, când eram pe la liceu, mi s-a povestit că sexul este ceva cam nasol, oricum nu are sens să îl faci, e riscant, iar băieții vor în general să profite de tine. Băieții cred eu, erau la fel de rătăciți ca și mine.

Tot pe la liceu, îmi aduc aminte, în micul nostru oraș de provincie, bârfeam pe la colțuri cele două colege care chipurile își începuseră viața sexuală. Una dintre ele a părăsit școala pentru că a rămas însărcinată (nouă ni s-a comunicat că a făcut o operație de apendicită) și nu s-a mai întors la liceu niciodată.

Sexul era ceva vag, care plutea în aer, ca un pericol care putea lovi năprasnic. Și toate astea se întâmplau în timp ce hormonii adolescenței ne umpleau fețele de acnee și ne dădeau impulsuri primare cu care nu prea știam ce să facem.

Când am avut o lecție de așa zisă educație sexuală, cred că eram prin clasa a VIII-a, totul s-a petrecut într-o hăhăială totală.

Băieții au fost scoși din clasă, ca să ni se explice nouă fetelor cum stă treaba cu ciclul menstrual, iar băieților li s-a explicat separat nu știu exact ce.

Nu mai am alte amintiri în legătură cu această unică prelegere. Dar amuzamentul general și râsul pe înfundate îmi răsună și acum în urechi.

Cu părinții nu am vorbit despre asta, era oricum un subiect tabu.

Cum am învățat ce știu astăzi despre sex? Ca toată lumea din generația mea, văzând și făcând.

Mi-a luat mult să scot vălul conservator de pe această normalitate a vieții și mi-a luat și mai mult să situez comportamentul sexual ca ceva ce nu este rușinos, o expresie a sentimentelor și a vieții normale.

Ceea ce observ acum, când sunt o femeie trecută de 40 de ani este că deși am maturitatea și diplomația necesară, ceva mă împiedică să comunic cu copiii mei pe tema aceasta. Este probabil ultima ciudățenie pe care o mai duc cu mine din copilăria mea, într-o lume a muțeniei pe tema sexului.

Și oricât m-aș opinti, nu prea știu de unde să o apuc. Am cumpărat o carte pentru copii pe tema asta, care explică într-un mod haios toată tehnologia nașterii. Îmi tot fac curaj să mă înarmez cu ea și să mă prezint savant în fața copiilor mei și să le spun ceva de genul: „Gata, a venit timpul să rezolvăm misterul apariției copiilor pe planeta Terra!”

Nu am făcut asta încă, dar mai aștept un pic și o fac 😊 .

***

Și din cauza acestei bâjbâieli parentale, eu cred că trebuie să existe educație sexuală în școli. Asta pentru că școlile pot acționa neutru, studiat, adecvat, pedagogic, iar mesajul poate să fie ceva mai legitim pentru că vine de la educatori.

Școala poate să suplinească ezitarea parentală pe această temă sensibilă pentru noi toți cei născuți și crescuți într-o perioadă ceva mai conservatoare.

Dacă de toată explicația biologică s-ar ocupa școala, în mod coordonat aș putea face educația emoțională a copiilor mei. Aș putea să le explic legătura dintre comportamentul sexual și sentimente, dintre comportamentul sexual și responsabilitățile care decurg din ce fac doi oameni între ei. Partea asta mi s-ar potrivi mănușă.

De aceea eu sunt pentru educația sexuală în școli. Pentru un mesaj care să fie formulat corect și transmis la vârsta adecvată.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Povestea paharului de vineri seară

Prima beție din viața mea am avut-o prin clasa a VI-a când am prins o bere pe la bunică-mea, am băut din ea și am simțit cum gustul amărui îmi încrețește fruntea. Nu am mai luat și a doua gură, dar a fost destul ca să mă amețesc. Îmi aduc și acum aminte că încercam să merg drept și mă cam clătinam, așa că m-am culcat și mi-a fost bine.

Cred că întâmplarea asta mi-a fost o lecție bună pentru că  până în studenție nu m-am mai atins de nimic. Am început atunci, în iureșul examenelor din sesiune, să mai gust câte ceva, dar nu am făcut niciodată vreo beție. Cred ca nu îmi plăcea să beau sau poate preferam să dau banii pe altceva: cărți, haine sau rujul “1000 kisses”, care era tare la modă în vremea aceea.

Până pe la 30 de ani îmi mai turnam un pahar de lichior dulce seara și îl asortam cu un talk-show, de obicei cel al lui Marius Tucă.

De la 30 de ani încolo nu am mai băut dintr-un motiv foarte simplu: pentru o perioadă bună de timp am fost ba însărcinată, ba am alăptat, ba însărcinată, ba am alăptat, în ordinea asta și fix cu frecvența asta. Doi copii în doi ani consecutivi.  Printre poftele din sarcină s-a numărat desigur și un pahar de vin roșu ! Pe care nu l-am băut (vezi „O gazdă bună pentru bebelușul meu„).

Ei bine, situația a devenit ceva mai intensă după ce cei doi copiii și-au făcut apariția în casa noastră, iar eu eram debordată. Un pahar, două (și… stop !) de vin seara mă făceau să trec de la atmosfera de serviciu, la cea de job de seară, cu doi copii mici, ne-cuvântători, care mă solicitau în fiecare secundă. Lipsa de somn, uzura parentală, o șefă fără copii, răceli (ale mele, ale lor, ale soțului) toate deveneau pictate ceva mai în roz după ce îmi turnam un pahar de vin roșu. De fapt cu acest pahar reușeam sa fac mai multe lucruri în casă decât daca nu aș fi băut deloc. Era cumva o doză de energie, ca o poțiune magică din poveștile pentru copii.

Copiii au crescut și paharul de vin și-a pierdut importanța.

Acum am ajuns într-o perioadă când nu mai îmi place să beau. Sau poate nu mai am nevoie. Sau poate am băut destul. Cât alcool poate până la urmă să consume o persoană?

Am citit pe undeva că dacă obișnuiești să bei un pahar pe zi ești deja alcoolic. Ei, chiar așa să fie ?

Pentru mine este relevantă definiția dată de poemul național : “Merg pe gard de drum mă țiu, Uite mai beau un rachiu.”

Ups! Nu este așa, ci altfel (și nu am băut nimic, vă jur 😊) !:

“De la beat cârciumă vin,
Merg pe gard, de drum mă țin,
Merg cu subțioara-n pâine,
Nici un latră nu mă câine,
Și dacă totuși mă latră,
Eu arunc cu câini în piatră.”

De la o vreme beau doar un pahar de vin vinerea și poate unul sau doua sâmbăta. Și simt că aș putea să renunț și la ele. Dar parcă nu vreau. Să beau sau să nu beau e o întrebare la care vreau să revin tot timpul. A oscila, a ezita, a face o alegere e parte din viață.

***

De fapt cred că am ajuns un  “social-drinker”. Vinerea mă socializez cu soțul meu, la fel și sâmbăta. Îmi cam place. Alcoolul, băut cu moderație, mi-a fost un prieten drag în viață, atunci când am avut nevoie de el. Unele zile mi le-a făcut mai bune, unele feluri de mâncare mai gustoase, unele seri mi le-a pigmentat cu mai multă vervă pentru povestiri cu prietenele.

Cred că pot să spun liniștită că prima beție din viața mea, cândva în clasa a VI-a, a fost și ultima!

E vineri. Mă duc sa îmi pun un pahar! Noroc !

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Despre ce simt copiii (mei) în izolare

Când a început perioada de izolare și am anunțat copiii că nu mai pot merge la școală s-au întristat.
– Nu ne mai vedem prietenii !… a oftat băiatul meu, care e foarte sociabil.

– Nu mai particip la testul de istorie?… a oftat fiică-mea, care e competitivă și se pregătise temeinic pentru acest test.

– Nu, le-am răspuns. Dar partea bună este că vom petrece mult timp în familie. Vom fi toți patru tot timpul la noi acasă. Eu și tati nu mai plecăm nicăieri!

A funcționat. Soțul meu era mult pe drumuri cu jobul, iar eu aveam program de om al muncii într-o capitală europeană. Plecată de acasă la 8 dimineața si ajunsă iar acasă la 7 seara. Cu copiii  timp puțin.

Le-a plăcut ideea de a petrece mult timp împreună. Și asta i-a ținut veseli o perioadă…

Apoi   a intervenit anxietatea:

– Și dacă mă îmbolnăvesc ? Cine o să-mi dea de mâncare ? mă întreabă băiatul meu.

– Eu bineînțeles. Cum altfel? am răspuns liniștindu-l.

– Boala se atinge de copii ? mă chestionează fiică-mea.

– Da, dar ei reacționează mai bine, îi spun eu.

Ceva mai târziu s-a instalat dorul de colegi și un soi de nostalgie față de atmosfera de la școală.

– Aș fi făcut o grămadă de glume de 1 Aprilie, se pornește dintr-o dată băiatul meu.

Firea lui glumeață nu a putut să se exprime…

Stările lor de spirit se mai combină și cu dorul de bunici.

Au suferit că nu am mers de Paște în România. Era programat să mergem acasă de sărbători. Bunicii… au suferit și ei.

Aici am folosit ce am citit într-o carte de psihologie și anume că e foarte important să discuți și despre ce ai fi făcut dacă. Să explorezi emoțional cu copilul cum ar fi fost dacă ar fi fost la bunici. Explorarea alină dorul si dă senzația unei realități amânate, la care avem cumva acces.

Ca remedii pentru tristețe și nostalgie folosim tot timpul foarte multe îmbrățișări și explicații.

Ne mai ajută să îi punem în legatură pe Whatsapp cu prietenii apropiați. Un substitut de  relaționare pentru o generație și așa digitalizată…

Mai încercăm să le înseninăm șederea în casă și cu tot felul de surprize culinare: banana bread, clătite, biscuiții prefererați, prăjituri alese de ei de la cofetăria din colț și alte bunătăți care îi încântă.

Nu se plâng decât dacă îi întrebi ceva. În general se ascund, fără să își dea seama. Trăiesc de la zi la zi, la fel ca noi, fără perspective.

În Belgia se vorbește mult zilele astea despre acumularea unor traume în izolare. Cum noi am avut o copilărie specifică statului totalitar, cu disciplină exagerată, bătaie la școala și așa mai departe,  nu percepem ca părinți că tot ce se întâmplă acum ar putea fi un mare chin pentru copii. Pentru o societate care se bucură de câteva generații de prosperitate, o izolare acasă poate să pară traumatizantă. Depinde prin ce lentilă privești.

Eu cred că izolarea nu va lăsa urme și că tot ce s-a pierdut poate fi recuperat cu copiii. Așa sunt ei, niște supraviețuitori. Cel mai important este ce se va întâmpla de aici încolo, cum ne vom raporta pe termen mediu la școală, cum le vom facilita întâlnirile cu alți copii și cum ne vom obișnui cu toții să trăim cu micul virus.

 

***

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Ana Lodroman

Ce am învățat în vremuri de coronavirus?

 

Înainte de pandemie eram într-o alergătură continuă după nu știu exact ce.

Am înțeles acum că tot ce îmi trebuie am deja acasă – un zâmbet de copil, o voce dulce care strigă „mami, mami!”, o masă în jurul căreia ne strângem și ne bucurăm că suntem împreună. Multă voie bună și dragoste.

Am învățat că putem toți trăi într-un perimetru restrâns fără să ne călcăm pe bătături, ba dimpotrivă apreciem fiecare minut trăit laolaltă pentru că știm cât de solicitantă este alergătura continuă după… nu știu exact ce. Și pentru că această criză ne face să realizăm ca viața e scurtă.

Că îți e dor de părinți și de bunici și că ar trebui să pui mai mult timp deoparte pentru ei, atât cât îi mai ai.

Că viața și rutinele cu care ești obișnuit ți se pot schimba complet, ca într-un scenariu pe care nu ți l-ai fi imaginat niciodată altfel decât într-un serial pe Netflix.

Că omul este o ființă socială și că ai nevoie pe lângă celula familiei și de celelalte celule ale prieteniei, profesiei și că distanțarea socială este o corvoadă.

Că vârsta medie are fragilitatea ei și ca am ajuns deja la această vârstă.

Că oamenii și activitățile lor se port reinventa, că o lecție de pian poate avea loc și online, că putem avea o ședință cu toți colegii de la lucru, regăsindu-ne pe o platforma digitală și nu înghesuiți într-o sală de întâlniri.

Că munca acasă cu copiii îți cere un alt orar și mai multa flexibilitate față de programul structurat pe care îl aveam înainte.

Că aerul devine mai curat, că traficul poate fi dizolvat ca prin minune de un minuscul virus, imperceptibil cu ochiul liber.

Că exista multă inițiativă civică în vremuri grele: oamenii sunt gata să doneze, să facă servicii de voluntariat, să ajute și să fie mai buni.

Am învățat că putem trăi și fără planuri făcute cu luni înainte pentru vacanță, asta ca să prinzi bilete de avion la prețul cel mai mic, rezervare la un preț decent la un hotel care să îți placă, ca să atingi toate standardele pe care ți le-ai pus tu sau ți le-au pus alții vizavi de vacanța timpurilor moderne.

Că nu am mai cumpărat nimic altceva decât mâncare în ultimele săptămâni și că nu mi-a trebuit nimic în plus.

Că dacă pentru unii criza scoate ce e mai buni în interiorul lor, pentru alții (din fericire o minoritate) este nevoie de noi legi și de presiunea autorităților ca să respecte regulile și să nu pună în pericol sănătatea altora.

Că dacă aș încetini la jumătate ritmul în care trăiam înainte ar fi mai bine pentru mine, pentru copiii mei și, dacă lărgesc mult lentila, chiar și pentru planetă.

Că e bine sa ai un „acasă”, o identitate de familie, relații armonioase. Altfel totul este mai greu.

Că ar fi păcat să trecem prin această criză fără să ne schimbăm și fără să schimbam ceva, fără să tragem învățămintele individual, național, european, global.

***

Am impresia cumva că am trecut dintr-o extremă într-alta, de la o viață care se definea prin alergătură, aglomerați și nebunie, la un ritm calm, casnic, liniștit, izolat.

Ce îmi doresc este să păstrez pentru viitor concluziile acestea ca o constantă a conștiinței mele și să îmi găsesc o cale de mijloc între cele doua extreme, când viața ne va permite o oarecare formă de normalitate. Vreau un echilibru mai bun între viața mea de familie și cea profesională. Vreau să am timp mai mult cu cei dragi, cu familia extinsă și vreau să scap de obsesia colectivă a rătăcirii pe glob.

Vreau să plănuiesc mai puțin și să îmi dau voie sa trăiesc mai mult. Vreau să rămân cu ceva din această perioadă, nu vreau să o uit, vreau să îmi creeze reflexe pozitive pentru o viață mai bună.

Dacă ceva bun se va fi petrecut cu fiecare dintre noi în perioada asta, ca o mutație psihologică, vom face împreună un pas  înainte.

***

 

Tombolă:

Câștigătoarele tombolei sunt: Roxana Ștefan, Raluca Dobrinescu și Corina Mihalca.

Vă mulțumesc tuturor pentru participare!

[contest-cat id=”2006″]

 

Despre învățământul online, despre limitele părinților, ambițiile copiilor și riscul de eșec

Eu am un copil care funcționează online și altul nu. Sunt de vârste apropiate, dar învățătorii lor au abordări diferite. Din fericire coronavirusul ne-a prins cu copiii în ciclul primar. Mă gândesc mult la cei care au copii mai mari și la stresul celor care sunt în clase care au examene esențiale la sfârșit de an școlar…

Revenind la situația mea, pot să remarc că online-ul motivează foarte mult generația asta digitală de copii pe care îi creștem noi. Fiică-mea lucrează cu o fervoare nemaivăzută. În ritmul ăsta, riscă să ajungă în clasa a VI-a în două luni! Mă gândesc că entuziasmul o să-i scadă pe măsură ce accesul crescut la ecran (că na, e pentru teme!) devine obișnuință.

Băiatul meu, cu un an mai mic, țipă frustrat că vrea și el la ecran! El de ce nu lucrează online? Așa că stă cu fiică-mea și înregistrează tot ce face ea. În consecință se află și el la marele risc de a dobândi multe cunoștințe noi într-un timp foarte scurt :).

Cine știe, poate după pandemie mă văd cu ei direct la liceu!

Cel mic are teme pe hârtie. Așa vrea învățătorul lui, așa facem ! Ne trimite temele scanate pe toată săptămâna, noi printăm, copilul lucrează pe hârtie cu un entuziasm moderat, care pe măsură ce zilele trec tinde spre 0 absolut.

Cred că abordarea asta clasică a lecțiilor, în principiu, ar trebui să nu fie neapărat rea. În primul rând defavorizează mai puțin sau chiar deloc copiii care nu au (destule) calculatoare în casă. Am fost de asemenea informați că pentru cei care au nevoie, că temele copiilor se găsesc imprimate la școală. Deci dacă vrei neapărat să ai acces la teme, poți să faci rost de ele.

Noi între timp, ca părinți, am înțeles de ce nu am devenit învățători sau profesori și ne-am văzut limitele. Clar că a trebuit să preluăm mult din explicații și să compensăm pentru activitățile de la școală. Eu am devenit printre altele și profesoară de sport, iar soțul meu profesorul de matematică. Diviziunea muncii funcționează în termeni largi, dar ne arată că nu avem chiar disciplină și rigoare așa cum ne-am dori, în condiții de teleworking, ședințe online la job,  gătit, alergat la supermarket, curățenie și … (ce lux!) plimbat prin cartier cu trotineta.

Mama unui prieten de-al băiatului meu (nord-americancă de origine) e disperată că al ei copil nu are destule teme. Îmi scrie să mă întrebe ce cred. Noi două ne înțelegem bine pentru că, am ajuns eu la concluzia, mamele românce sunt mame elicopter, la fel ca cele din SUA. Suntem super implicate, nu știm ce înseamnă să fii relaxat când crești copiii, suntem veșnic ca niște militari în tranșee, gata să împuște tot ce mișcă și amenință bunăstarea puiului.

Îi înțeleg frustrarea, m-a măcinat și pe mine în prima săptămână chestiunea asta, după care am intrat în proces de osmoză cu națiunea în mijlocul căreia trăiesc și am împrumutat un kilogram de relaxare, cu care mă descurc.

Între timp, din câte îmi dau seama, mai marii școlii belgiene la care merg copiii mei, au ajuns la niște concluzii pe care ni le-au trimis într-un mesaj. Nu suntem obligați să facem toate temele, fiecare face ce poate, important este să profităm de acest timp cu copiii noștri și să fim sănătoși.

Ca părinți nu ar fi în ordinea firească lucrurilor să ni se transfere responsabilitatea corpului profesoral, citesc eu printre rânduri. Educația școlară și pedagogia adecvată este responsabilitatea statului, mă gândesc eu, punând în perspectivă de educație civică mesajul pe care l-am primit.

Vă puteți imagina ușurarea pe care am simțit-o după citirea acestui mesaj!

Fiică-mea chiar îi scrisese un email doamnei învățătoare spunându-i că unele lucrurile le-a înțeles din tot ce a lucrat, altele nu. A scris asta de la ea, n-am avut nicio contribuție narativă… Când am citit mesajul ei, m-am simțit în prag de eșec. Aoleu! Ce nu a înțeles? Ce am ratat? Erau întrebările care mi se învârteau prin minte. Acum, după mesajul în care am fost dezvinovățiți și în consecință eliberați, mă simt mai bine. Kilogramul de relaxare încă nu s-a epuizat.

***

Despre școala online pot să recunosc sincer că nu o apreciez. Și asta nu neapărat pentru că pune presiune pe noi ca părinți. Mai curând pentru că cei mici nu au nevoie de un ecran de care să stea lipiți robotic pentru a relaționa, pentru a învăța, pentru a progresa în viață. Copiii  au nevoie de comunitate, de prieteni, de reguli sociale pe care să le încalce, să învețe să le respecte, de limite pe care trebuie să le înțeleagă, de un contact uman mai larg decât cel limitat cu familia.

Funcția școlii este  în primul rând să îi transforme în cetățeni integrabili ca adulți în societatea complexă a zilelor noastre și abia în al doilea rând să îi umple până la refuz de ecuații matematice, formule chimice, legi fizice și date istorice.  Procesul de integrare socială, aș zice, se desfășoară în deplină complementaritate a școlii cu familia. La fel și cel educațional.

La vremuri de restriște e nevoie de măsuri adecvate! Se înțelege. Iar școala online sper să rămână o soluție pentru vremuri complicate, o alternativă la care să revenim strict când este nevoie.

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

 

Scrisoare către o altă mamă

Draga mea,

Îți scriu deși nu te cunosc, în termenii sociali în care suntem obișnuiți să spunem că știm pe cineva. Cu toate astea am impresia că te știu, că știu ce gândești, ce simți, știu  cum ești și mai ales știu când îți este greu.

Spui că atunci când ai devenit mamă ai crezut naiv că o să-ți fie ușor. Că totul o sa fie că într-o fotografie unde toți zâmbim la unison, spunând “brânză” în limba engleza și că vom rămâne așa fericiți, până la adânci bătrâneți. Așa am crezut și eu…

Nu mă întreba cum, dar știu despre tine că ai crezut că relația cu partenerul tău va deveni mai solidă atunci când veți deveni părinți. Și că nu ai prevăzut că primii doi-trei ani de când apare cel mic sunt anii în care relația voastră va fi testată așa cum nu a fost niciodată. Și știu că atunci când ați văzut că puteți rezista împreună ai avut certitudinea că vă iubiți.

Mai știu că ai crescut cu ideea că trebuie să fii carieristă. Și ai tot fost, până ai născut. Și că după asta conceptul vag de echilibru între viața de familie și viața profesională a început sa îți dea târcoale. Și că ai cunoscut dezechilibrul. Și ai încercat să pui lucrurile în balanță  și că de multe ori ai eșuat. Și ai realizat că ai o nouă identitate, cea de mamă și că ai acum o carieră și acasă.

Și știu că ai fost curajoasă, aventuroasă, dispusă să iei riscuri și că acum nu mai ești așa. Ai devenit înțeleaptă, calculezi totul înainte, nu te mai arunci și nu te mai risipești în orice.

Ai pe umeri o mantie responsabilităților și o porți cu demnitate.

Și mai știu că îți este greu, că ai momente de vinovăție pentru că nu ai fost răbdătoare și că ai avut, ca un gest reflex, reacții pe care nu ți le dorești. Reacții pe care le respingeai la părinții tăi în copilărie.

Și știu că e greu să demantelezi moștenirea asta și că te lupți cu ea.  Și că încerci să  fii o altfel de mamă: ascultătoare, răbdătoare, diplomată și tolerantă.

Știu că nu mai ai timp pentru tine, că uiți de tine între toate micile activități care compun acum rutina vieții tale: ai de pus un biberon, de făcut o supă, de schimbat un scutec, de spălat alți dinți decât ai tăi  și câte și mai câte.

Și știu că te-ai tot stresat să scapi de toate kilogramele în plus de după sarcină. Că ți-ai privit îndelung pielea burții lărgite, ti-ai evaluat și reevaluat definiția frumuseții. Și că a trebuit să accepți că ai o altfel de frumusețe acum, aceea a femeii cu corp matern. Și că ai încetat să fii dură cu tine.

Mai știu că ai stat cu mâna o noapte întreagă pe fruntea copilul tău să vezi dacă mai are febra și că îți tremură inima de fiecare data când se împiedică, aleargă prea tare, stă în preajma unei mașini sau pleacă să ia autobuzul spre școală.

Și știu că atunci când îți vezi copilul zâmbind, tot ce am scris mai sus ți se șterge din minte. Și știu ca atunci când o să-ți spună “Mami, te iubesc!” o să îți dai seama că îți cresc aripi și poți să zbori cam pe unde vrei tu pe lumea asta. Și că asta e bine, că oricum ideea de concediu s-a cam disipat între timp.

Și știu că dacă vei primi și alte scrisori, vor fi atât de diferite și totuși atât de asemănătoare!

Ai grija de tine și scrie-mi despre tine.Când poți tu, când ai timp, nu te grăbi. Ești mamă!…

Ana Lodroman

(Textul este o contribuție la un spectacol de teatru despre maternitate, pregătit de actrița Alice Monica Marinescu)

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

***

Câștigătoarea tombolei este Alina Irina B. Vă mulțumesc pentru participare!

[contest-cat id=”1637″]