Constipația, o problemă după diversificarea bebelușului…

Adaptarea aparatului digestiv la invazia de alimente poate înregistra blocaje. Asta era situația în care ne găseam noi după debutul diversificării (Prima linguriță cu hrană solidă a bebelușului. Emoții și reacții. și Trei întrebări și jumătate privind diversificarea bebelușului). Sonia mânca de zor, dar nu vedeam “căcuțul”. O problemă mică pentru omenire, dar cu amploare maximă pentru orice mămică.

În casa noastră s-a lansat și șlagărul “Unde e căcuțul? Unde l-ai ascuns?”, care a înregistrat o oarecare popularitate printre membrii familiei, fără rezultate imediate pentru Sonia însă…

Bebelușul nostru colecta mâncarea și nu îi mai dădea drumul! Ca orice mămică naturistă, voiam să evit tratamentele medicamentoase și să reglez problema apelând la soluții alternative.

Am strâns câteva sfaturi, care s-au transformat în “reguli de bază”:

1. Bananele trebuie să fie coapte (coaja cu pete maro este indiciul că pot fi date fără probleme unui bebeluș cu constipație);
2. Coaja fructelor ajută la purgație (mere, pere, prune, struguri);
3. Amestecul de fructe trebuie fluidizat adaugând până la un pahar de apă în compoziția acestuia;
4. Prunele, ananasul, perele, spanacul sunt alimente de bază în lupta împotriva constipației;
5. Consumul de apă trebuie sporit în timpul zilei (cel puțin 120 – 130 de grame pe zi);
6. Apa aleasă trebuie sa aibă o concentrație mare de magneziu.

În cazul nostru, regula numărul 6 a funcționat cel mai bine. Am identificat pe piață apa cu concentrația cea mai ridicată de magneziu și așa ne-am descurcat în toate situațiile. Între timp aparatul digestiv a început să își facă bine treaba, și când mai interveneau blocaje apa și magneziul ei erau la îndemână.

Hrana diversificată și laptele matern o făceau pe Sonia din ce în ce mai rotunjoară. La vârsta de 8 luni ajunsesem la un program destul de bine stabilit, de care eram mândră: dimineața la trezire alăptat, la ora 10 fructele, la prânz din nou alăptat, la ora 16 legumele, la ora 18 o scurtă repriză de lapte și apoi alăptatul de seară.

Bebe creștea!

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Prima linguriță cu hrană solidă a bebelușului. Emoții și reacții.

Merg la doctor, cu o opinie formată despre diversificare (vezi și ”Trei întrebări și jumătate legate de diversificare”) și îi cer părerea. El se uită la Sonia pe toate părțile, își răsfoiește notițele lui și conchide: “Puteți începe cu un amestec de fructe. Nu pare un copil alergic și cred că va tolera foarte bine tot ce îi veți da. Începeți cu un amestec de fructe.”

A luat o hârtie, mi-a scris rețeta, a ștampilat-o și a notat data la care să îi dau bebelușului prima masă.

Am încredere în medicul pediatru, este un bărbat la cam 65 de ani și îmi place să mă gândesc ca unii dintre copiii pe care el i-a tratat au acum vârsta mea. Experiența lui îmi dă siguranță.

Studiez rețeta cu atenție și mă pregătesc temeinic pentru prima zi de hrană solidă. Cumpăr o farfurioară colorată și lingurițe de silicon (ca să nu îi rănească gingiile), aleg fructele coapte din gama bio.

Invidiez mămicile care pot merge la piețele din România și cumpăra fructe de sezon, proaspăt culese și care au mirosul și aroma pe care o știu din copilărie.

Din păcate în spațiul în care locuiesc chiar și gama bio din supermarketuri poate fi pusă ușor la îndoială pentru că fructele și legumele au perfecțiunea estetică, nu găsești picior de vierme prin ele, de miros și aromă, ce să mai zic!

Ca orice părinte din era digitală doresc să imortalizez momentul. Pregătesc aparatul, aranjez spațiul unde îi voi da prima linguriță, un întreg ceremonial. Citisem pe internet despre experiențele altor mămici și tătici care povesteau că totul poate fi un fiasco la nivel de reacție. Poți imortaliza un piciulică supărat pe prima linguriță.

Eram pregătită pentru asta!

Cu un festivism demn de importanța momentului prepar amestecul de fructe, plasez bebelușul în scăunelul de la căruț, pornim aparatul și Sonia primește prima linguriță. Toată familia așteaptă cu sufletul la gură reacția.

Ei bine, Sonia își schimonosește expresia feței în ceea ce demonstrează un dezgust total. Nu insist, totul se administrează progresiv în materie de diversificare, inclusiv cantitățile.

Sonia a mâncat 4 lingurițe a doua zi, 8 lingurițe în a treia zi, 11 lingurițe în a patra zi și ulterior un castronel întreg. Îi plăceau fructele, aproape în fiecare zi îi dădeam un fruct nou, iar Sonia era încântată.

După două săptămâni trecem și la legume.

Spre uimirea mea, Sonia a mâncat fără probleme și legumele. Brocoli, păstârnac, păstăi, cartofi, spanac – toate erau acceptate cu plăcere. După alte doua săptămâni am introdus o jumătate de gălbenuș de ou și apoi câte un pic de carne (pui, vită sau pește alb).

Ei bine, cum lucrurile nu sunt întotdeauna simple și cum nu ne-am confruntat cu alergii, a trebuit să avem o problemă, iar despre asta voi povesti în episodul următor.

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Trei întrebări și jumătate privind diversificarea bebelușului

Nu mi-am pus niciodată problema atât de serios față de alimentație așa cum mi-o pun acum de când sunt mămică. Iar când am început să iau în calcul momentul diversificării bebelușului am întors chestiunea pe toate fețele, cum facem de altfel toate mamele cu fiecare moment ce ni se pare esențial în creșterea celui mic.

Așa am făcut cu alăptarea, cu suzeta, cu colicile, cu somnul bebelușului, cu hainele lui… Dar să nu mai pierdem vremea și să plonjăm în zona semnelor de întrebare:

1. Când începem diversificarea?

În zilele noastre recomandarea este să facem asta la 6 luni. La această vârstă bebelușul își poate ține corpul într-o poziție cât de cât fermă, ce îi poate permite ingurgitarea. În plus, sistemul lui digestiv este mai evoluat și pregătit pentru această etapă.

Printre sfaturile din bătrâni am găsit că un semnal pe care bebelușul îl dă că este gata pentru hrană solidă este când acesta se uită la părinții săi cum mănâncă, trage cu ochiul la mâncare sau chiar întinde mâna după câte o bucățică.

Decizia de a începe diversificarea se ia împreună cu medicul, în funcție de sensibilitățile copilului.

În cazul Soniei am început într-a șasea lună. Ea studia deja mișcările noastre în timp ce mâncam, se uita cu atenție la cum bem apă și la ce alegem din farfurie. În plus simțeam că mă seca de toate resursele de lapte pe care puteam să le produc, era în plină dezvoltare și corpul ei părea că cere mai multă alimentație.

2. Cu ce începem?

Sunt trei variante mari și late: fie cu fructe, fie cu legume, fie cu cereale.

Eu cred că aici discernământul mamei este important, sub îndrumarea atentă a medicului.

Personal am exclus din start varianta cerealelor, pentru simplul motiv că le-am încadrat la hrană procesată.

Am vrut să încep cu un produs în stare pură, cules din natură, cu un fruct sau o legumă. Aici am oscilat destul de mult.

2 și 1/2. Fructe sau legume? Cum este mai bine?

O teorie spune ca este mai bine sa începi cu legumele pentru că dacă începi cu fructele, bebelușul va îndrăgi gustul lor dulce și nu va aprecia apoi deloc legumele.

Pe de altă parte, am găsit într-un alt articol argumentul că, indiferent cu ce vei începe, bebelușul va prefera oricum fructele pentru că sunt mai dulci. Așa că m-am liniștit!

3. Începem cu un singur fruct/o singură legumă sau cu un amestec?

Se recomandă un debut cu un singur fruct sau o singură legumă, iar la două, trei zile alternarea cu un alt fruct sau legumă și tot așa.

Motivul pentru fructul unic sau leguma solitară este descoperirea posibilelor alergii.

Dacă dai copilului un amestec și are o reacție alergică nu poți identifica ușor la ce a avut alergie.

Leguma campioana pentru începuturi este morcovul, sucul de morcovi fiind administrat de la vârstă mică celor care nu tolerează niciun fel de lapte.

***

Despre cum am trăit noi primele episoade de diversificare în postarea următoare.

 

***

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Hăinuțele bebelușului: sfaturi pentru mămicile aflate la cumpărături

Am simțit multă liniște și bucurie când am ales primele hăinuțe pentru copiii mei. M-am orientat intuitiv în funcție de materiale, mărimi și culori. Le-am ales cu dragoste și încântare, dar fără pic de experiență sau discuții prealabile.

Cu timpul, așa cum am învățat și despre încălțăminte, am descoperit și în cazul hainelor detalii care merită luate în seamă atunci când facem primele cumpărături pentru bebeluș:

Care este mărimea potrivită pentru bebelușul din burtică?

Găsim hăinuțe de la mărimea de 48 de cm la 54 de cm pentru nou-născuți. Aș recomanda hăinuțe de la mărimea 52 in sus. Chiar daca bebelușul va măsura mai puțin, el va sta confortabil în hainele mai mari.  În plus, va crește rapid câțiva centimetri.

E nevoie la naștere de hăinuțe călduroase?

Bebelușul trece de la temperatura foarte ridicată din burtică la temperatura camerei, iar diferența este considerabilă. În spitalul unde am născut erau recomandate hăinuțele flaușate.

Bebelușul se va putea adapta cu ușurință la schimbările de temperatura la câteva zile de la venirea sa pe lume.

Care este ritmul de creștere al bebelușului si câte haine cumpărăm?

Primul rând de hăinuțe, cel de la naștere, îi va fi bun micuțului cam două, maxim trei săptămâni.

Următorul set de haine îi va fi bun cam până spre sfârșitul lunii a doua sau jumătatea lunii  a treia, depinde bineînțeles de ritmul fiecăruia.

Având în vedere ritmul de creștere ar fi recomandabil să nu cumpărăm multe haine pentru primele trei luni. În plus, bebelușul va primi multe cadouri de la rude și prieteni, așa că o parte din garderobă este asigurată!

Ce croială alegem?

 Pentru bebelușii de până într-o lună este foarte util ca hainele să se încheie în față. Asta face ca schimbarea bebelușului să fie mai puțin chinuitoare atât pentru mămica ezitantă cât și pentru bebelușul care nu își ține bine capul.

Body-urile parte peste parte sunt ideale în această perioadă. Cele care se trag pe cap pot fi folosite începând din luna a doua, când bebelușul este mai robust, iar mămica și-a mai depășit temerile.

Hăinuțele încheiate în spate sunt excelente începând cu luna a treia sau a patra, când bebelușul stă pe burtă și își poate ridica din ce în ce mai bine capul.

Până în luna a șasea este important să existe un acces rapid și lejer la scutec/pampers. Numărul scutecelor schimbate pe zi este destul de mare și evităm astfel necăjirea inutilă a bebelușului.

***

Alegerea de hăinuțe pentru bebelușul nenăscut, pentru bebelușul care crește cu o rapiditate uimitoare și mai apoi pentru copilașul care începe încet, încet să meargă, să alerge, să se trântească pe jos, să se păteze cu mâncare…este una dintre îndeletnicirile frumoase ale maternității. Se deprinde repede și lasă amintiri plăcute!

 

[contest-cat id=”374″]

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Hai să cumpărăm pantofiori și hăinuțe!

 

Partea I: Pantofii celui mic – 8 recomandări de la o mamă care a pățit destule!

Sunt una dintre mămicile fashioniste! Îmi plac hainele și da, am fost crescută de o mamă care la rândul ei a fost preocupată de modă (atât cât se putea la vremea ei, în perioada comunistă). Noi, mămicile fashioniste de azi, avem o problemă diferită acum față de mamele noastre: dificultatea alegerii dintr-o puzderie nesfârșită de produse, unele de calitate, altele mai puțin.

Cu experiența dobândită ca mămică, vreau să vin cu câteva sfaturi orientative pentru cititoarele acestui blog.

Să începem așadar cu pantofiorii:

1. Respectă calitatea materialului

Inutil de spus că este preferabilă încălțămintea din piele. Dacă este din material textil, trebuie să privilegiem bumbacul sau lâna.

2. Nu fii tentată de cantitate

Am găsit la un moment dat un magazin cu o încălțăminte superbă la niște prețuri de vis! Cu lăcomie am selectat dintr-un foc trei perechi de pantofi doar cu un număr mai mare decât purta Sonia la momentul respectiv. Am ieșit din magazin plină de încântare și absolut convinsă că am făcut o afacere bună.

Peste o lună entuziasmul meu se transformase în dezamăgire și nu puteam să mă gândesc la colecția de pantofiori fără să oftez adânc!

Derularea evenimentelor a fost următoarea: Sonia a ajuns la numărul respectiv (21) într-o săptămână și a purtat acest număr fix 3 săptămâni! Abia a reușit să încalțe două dintre perechi, iar pe a treia i-am dat-o să o poarte prin casă, atunci când era aproape să îi rămână mică. Asta doar ca să mă asigur că a fost purtată!…

Trebuie să mă înțelegeți, era vorba despre o pereche superbă de balerini albi din bumbac, brodați cu flori albe, care se înlănțuiau elegant pe toată suprafața pantofului. Materialul era cusut mărunt pe o talpă delicată și ea tot de culoarea fulgilor de nea!

Iar Sonia a purtat acești conduri desprinși din basme prin bucătăria noastră, în timp ce trăgea de toate jucăriile pe care le găsea în cale, iar eu bombăneam diverse în legătură cu simțul meu afacerist.

3. Nu cumpăra toamna pentru primăvara următoare

O ispită greu de stăvilit! Tentația apare atunci când găsim ceva ce ne place mult. Ei bine, putem risca să nu obținem altceva decât irosirea unor sume de bani pe proiecții eronate.

Nu vom putea aprecia niciodată corect cam ce număr va purta la un anumit moment copilul și mai ales în ce anotimp se va întâmpla asta.

Poate motanul încălțat își permitea să poarte cizme în orice moment al anului, dar dacă ieșim din poveste ne dăm seama că trebuie să purtăm sandale vara, pantofi primăvara și toamna și cizme iarna…

Am căzut și în acest păcat și am cumpărat vara încălțăminte pentru toamna ce urma să vină. Când frunzele au început să cadă, pantofii erau încă mari. A venit iarna și încălțările nu se mai potriveau cu gerul și zăpada. În primăvara ce a urmat piciorul a crescut și pantofii deja nu mai erau buni.

Când mi-am dat seama că nu va ajunge să îi poarte pe afară, am pus-o pe Sonia să îi poarte prin casă, prin bucătăria noastră, în timp ce trăgea de toate jucăriile pe care le găsea în cale iar eu bombăneam diverse în legătură cu simțul meu afacerist.

4. Mergi cu copilul la cumpărături

Am crezut că pot merge la cumpărături fără Sonia, fără cărucior, doar eu, cu mâinile libere și gata să port pungile de cumpărături. Am măsurat piciorul, am luat un contur de talpă de la un pantof de-al ei și am plecat la vânătoare.

Nu m-am gândit că Sonia are un picior bombat și că nu toate modelele îi vin bine în înălțime!

Ce noroc că pantofii pot fi returnați în cele mai multe dintre magazine!…

5. Talpa trebuie să fie flexibilă

Condiție foarte importantă, mai ales în perioada în care copilul merge de-a bușilea și își flexează mult piciorul, mai ales în încercările de a practica mersul biped. Am luat la un moment dat o pereche rigidă, niște pantofi albi cu un vârf de culoarea fisticului, închiși cu o baretă clasică. Mă gândeam că aș putea să îi asortez la câteva rochițe, cu care să meargă la aniversările piticilor-prieteni.

Cu o talpă rigidă riscul pentru un copil care abia deprinde mersul este să se împiedice și să cadă des.

6. Glezna trebuie să fie susținută

Este un sfat din bătrâni, primit de la bunica și de la străbunica. Nimic mai adevărat! De fapt producătorii de încălțăminte caută, în general, să respecte aceasta caracteristică, cele mai multe modele existente pe piață sunt înalte, cu o baretă în partea de sus a labei piciorului, sau cu șireturi ce merg până mai sus de gleznă.

Din nou se caută stabilitatea piciorului copilului mic, în plin proces de învățare a mersului.

7. Pantoful trebuie să aibă un centimetru în plus în vârf

Sunt unele firme care fabrică pantofi pentru copii și care notează aceasta recomandare pe etichetă. O prietenă mi-a spus că la creșă i s-a subliniat cât de important este acest aspect. De fapt, piciorul copilului crește, câteodată foarte rapid, iar copilul nu știe să spună că îl strânge.

Un centimetru în plus asigură piciorului confortul necesar și îi dă o rezervă de creștere. Dacă nu putem palpa în vârf respectivul centimetru, o manieră alternativă este să împingem puțin piciorul copilului spre vârful pantofului. În dreptul călcâiului ar trebui să apară astfel un spațiu în care să poți băga degetul.

Riscurile unui pantof prea strâmt sunt rănirea degetelor sau chiar căderea unghiilor.

8. Alege culori neutre

Este o condiție estetică importantă, mai ales în cazul fetițelor cu rochițe de diverse culori, care cer, spre asortare, pantofi eleganți, ce reflectă gustul mamelor și pregătesc micile domnițe pentru cochetărie.

Întrucât o pereche de pantofiori de calitate poate să coste o mică avere,  putem alege să legăm cromatic un pantof alb, gri deschis sau bej la toate combinațiile de culori pe care le poate avea o rochiță. Dar aici nu vreau să insist prea mult! De gustibus!

***

Ca să concluzionez, nu pot spune decât atât: protejarea piciorușelor lor merită toată bătaia noastră de cap!

Spor la cumpărături și ne regăsim cu bine peste două săptămâni când voi adăuga pe blog un articol despre hăinuțe!

***

PS: Dacă aveți și alte sfaturi, vă invit să le adăugați în secțiunea comentarii de mai jos pentru mămicile care urmăresc blogul. Vă mulțumesc!

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Cum adormim bebelușul?

Metoda de adormire pe care am folosit-o a fost tradiționalul legănat pe picioare. Mi s-a părut inițial o metodă învechită și am încercat să găsesc alternative, dar nu am identificat niciuna care să meargă în cazul nostru.

Sonia avea un sistem nervos foarte alert în timpul zilei, iar seara avea crize de plâns ce se defineau ca “oboseala de la sfârșitul zilei”. Între stări de maximă energie ziua și colaps nervos seara nu prea știam cum să mă descurc, câteodată aveam impresia că bebelușul nu va mai adormi niciodată!

Legănatul pe picioare, așa cum făcea bunica (mi-o și aduc aminte cum îl legăna pe fratele meu mai mic) a funcționat. Nu numai că reușeam să o adorm pe Sonia în maxim 20 de minute, dar am putut să îi fac un program de somn, care până la vârsta de 1 an a constat în două reprize, una dimineața, de aproximativ o oră și una după-amiaza de maxim 2 ore.

Acest program de somn se încadra perfect cu mesele de peste zi, iar la vârsta de 9 luni aveam senzația că am un bebeluș model, cu o singură excepție bineînțeles! Sonia nu reușea să lege ciclurile de somn și după 40 de minute se trezea alarmată. Trebuia să fim în apropiere și să o liniștim, după care de cele mai multe ori adormea la loc.

Discutând cu prietene care aveau bebeluși, am aflat că această metodă nu este chiar la modă. Fiecare dintre ele prefera să facă altceva ca să adoarmă bebelușul – varianta era fie la sân, fie legănat în brațe. Recunosc că niciuna nu mi-a recomandat metodata „cry it out” (vezi Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out) ).

Legănatul nu pare să fie o metodă atractivă pentru generația noastră de părinți.

Se poate pune într-adevăr problema renunțării la el atunci când copilul crește. Mă și vedeam cu Sonia dependentă de acest obicei. Mi-o imaginam cum îmi cere pe la 4 ani să o legăn pentru că altfel nu adoarme.

Am găsit momentul prielnic să o fac să renunțe după ce a împlinit un an, când a trecut de la două reprize de somn pe zi la una singură.

Întrucât începuse să adoarmă foarte greu dimineața, am decis ca era timpul să schimbăm programul, așa că la ora prânzului adormea epuizată imediat ce o puneam în pat. Seara am stabilit un ritual de culcare, în care se juca în pat până ce își consuma toată energia.

Câteodată dura și câte o oră, dar mă înarmam cu răbdare, un termen care începe să aibă o altă conotație atunci când ești mămică. Încetul cu încetul, această oră de joacă sub ochii mei a devenit “momentul nostru”.

La al doilea bebeluș am folosit tot metoda legănatului pe picioare. Iar el a îndrăgit-o atât de mult încât a tot cerut să fie legănat până pe la 3 ani. Nu regret că am folosit metoda și nici nu am remarcat efecte secundare generate de ea. Aș putea spune chiar că o recomand. O tradiție din bătrâni, utilă pentru bebelușii noștri.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Bebelușul și asumarea singurătății (sau de ce nu sunt de acord cu metoda cry it out)

La nouă luni bebelușul trece printr-o perioadă de dezvoltare motorie foarte intensă. Noaptea devine astfel un moment de repetiție, copilul aflându-se des într-un somn superficial, gata oricând să se trezească. Am observat-o pe Sonia semi-adormită încercând să meargă de-a bușilea în toiul nopții, având însă ochii închiși. Câteodată, dacă o mângâiam un pic, se culca la loc. Altădată nu.

Bebelușul meu nu dormea încă toată noaptea. Și asta după ce încercasem metoda cry it out (vezi Bebelușul… Doarme toată noaptea? ). Nopțile mele erau grele, cu multe treziri, iar zilele erau și mai grele, cu muncă și alergătură la job și cu coordonarea a tot ce aveam acasă. Ajunsesem (iarăși) într-un moment de epuizare.

La capătul puterilor am cerut sfatul medicului. Pe pediatrul nostru îl apreciez mult. Are peste 65 de ani, o experiență vastă și o abordare profesionistă. Mă sfătuise cu răbdare și tact în toate momentele de panică pe care le trăisem în primele nouă luni de viață ale Soniei. Nu mă confruntasem pană atunci cu diferența culturală dintre noi.

El, educat și desprins din această parte occidentală de lume, mi-a spus următoarele: “Il faut laisser le bébé assumer sa solitude!” (Trebuie să îl lăsați pe bebeluș să își asume singurătatea!). Și mi-a explicat că nu ar trebui să mă duc noaptea la el, să îl las să plângă și lucrurile se vor rezolva astfel.

Mă întâlneam iarăși cu metoda cry it out, de data asta în variantă francofonizată. Fraza rostită de doctor mi-a produs însă un șoc. Nu analizasem pană atunci ce presupunea această metodă în esența ei.

Singurătatea și asumarea ei!

Ca o avalanșă, o grămadă de semne de întrebare mi-au năpădit gândurile. Oare nu cerem prea mult totuși de la un bebeluș? De ce este dificil pentru ființa umană să își asume singurătatea? Oare eu ca adult am reușit? Nu prea cred… Mie însămi îmi este greu să dorm singură. Știu celibatari care dorm cu un cățel sau cu o pisică în pat.

Doctorul a continuat: “Dacă nu veți face asta, veți sfârși cu bebelușul în patul părinților!”. A rostit aceste cuvinte pe un ton ce sugera ca aș fi ajuns, în acest caz, într-o situație de maxim eșec.

O prietenă îmi spune că în Franța o statistică arată că în jur de 40% din populația adultă este formată din celibatari sau indivizi care locuiesc singuri, chiar dacă sunt într-o relație. Ei bine aceste ființe au reușit, îmi spun eu. Și-au asumat solitudinea, probabil încă din fragedă pruncie!

Ce fel de adult îmi doresc să cresc? Un viitor celibatar?

„Fac toate greșelile din manual! Copilul doarme cu noi în pat!” îmi spune o altă prietenă care are un copil cu un an mai mare decât Sonia.

„Sunt hoți și șantajiști !”– mi se mai spunea din stânga sau din dreapta, raportat la dorința copilului de a fi în brațele părinților lui.

***

Ca în orice și în experiența creșterii copilului greșelile sunt inerente. Eu consider ca am greșit folosind metoda cry it out. Cred că asta a marcat-o pe Sonia, care până pe la vârsta de 5 ani s-a trezit aproape în fiecare noapte și m-a căutat prin casă.

La al doilea bebeluș (care nu s-a născut încă pe blog) eram pregătită să am nopți nedormite. Și am avut. Multe! Dacă mă uit în urmă însumez aproape 5 ani de nopți fragmentate. Cu timpul m-am obișnuit. Am înțeles că toate astea vin la pachet cu copilul. Poate că nopțile nedormite mi-au desenat riduri noi pe chip sau poate ele au apărut o dată cu vârsta. Poate somnul insuficient mi-a împuținat numărul de neuroni și mi-a redus viteza sinapselor sau poate de vină pentru toate astea este tot vârsta. Nu știu exact.

Dar ce știu este că a crește copii însemnă să uiți de tine și de confortul tău și să te dedici unor omuleți care s-au desprins din tine și pe care îi ajuți – cu toate resursele pe care le ai – să crească.

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de sacrificiu transformată adesea în reproș de părinții dintr-o altă generație. Dar dacă ne uităm în esența sentimentului de dragoste, undeva adânc, în compoziția lui moleculară, există o doză inerentă de sacrificiu, pe care cred că trebuie să o asumăm conștient și cu modestie.

Și mai cred că nu este nimic greșit în a alina bebelușul de fiecare dată când se trezește noaptea. Sunt de părere că un bebeluș nu este capabil de șantaj emoțional. Este doar o etichetă pe care o punem în mod superficial. Un bebeluș are nevoie de dragostea celor din jur, nevoie pe care o avem toți, chiar dacă adesea suntem în negare.

***

După discuția cu doctorul am decis să răspund cu tărie de fiecare dată când eram întrebată : “Nu, bebelușul meu nu doarme toată noaptea! Și nu am o problemă cu asta! Mă duc la el de câte ori este nevoie!” Și am găsit forța să înfrunt toate privirile suspicioase, să ignor toate comentariile tendențioase și să elimin sentimentul de vinovăție.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

 

Bebelușul… Doarme toată noaptea?

O chestiune care a stârnit controverse în familia mea a fost cea a somnului, mai ales cea a somnului nocturn al bebelușului. După lunga noapte a primelor două luni de viață, bebelușii încep, unii mai devreme, alții mai târziu să intre într-un ritm diferit de somn, distingând noaptea de zi.

“Doarme toată noaptea?” era întrebarea obsedantă pe care o primeam din toate părțile. Răspunsul meu a fost tot timpul altul în funcție de vârsta bebelușului. Sonia a fost un bebeluș mai somnoros decât alții, care prefera dormitul suptului, (vezi Avem o sincopa în alaptare) dar lucrurile nu au rămas așa.

La două luni dormea toată noaptea. Adormea la ora 9 seara și se trezea la 6 dimineața, cu exactitatea unei alarme de ceas. Ritualul de adormire la ora 9 i-a fost indus de noi și chiar cred că fiecare părinte își poate fixa ora la care culcă un bebeluș, pornind de celălalt ritual, cel al băiței. (vezi A aterizat bunica! Panică sau relaxare?)

Eram foarte mândră de somnul nocturn neîntrerupt al Soniei și mă consideram norocoasă că am un bebeluș care a deprins regulile somnului. Lipsa mea de experiență nu îmi permitea sa întrevăd ce va urma pentru mine și pentru noi ca familie pe această temă.

La 6 luni Sonia a început să se trezească peste noapte, câteodată având chef de joacă, altădată adormind imediat cum mă vedea că apar lângă pătuțul ei. Momentul a coincis cu reîntoarcerea mea la serviciu. Poate că neliniștea creată de absența mea din timpul zilei se reflecta într-un somn dificil în timpul nopții.

Încercând să găsesc soluții am dat și peste metoda “cry it out”, cea a lăsatului să plângă până când bebelușul obosește și adoarme epuizat. Metoda are două variante:

a) părinții vin la patul copilului, încearcă să îl liniștească spunând-i că totul este în       regulă, el trebuie să doarmă întrucât e noapte, dar nu îl iau în brațe;

b) copilul este lăsat să plângă fără ca părinții să vină lângă el.

În luna a opta, după două luni de la trezirile nocturne, epuizați de nopți nedormite și de ritmul de job de peste zi, am decis să încercăm metoda “cry it out”. Sonia a plâns o noapte, două, trei, cam maxim 15 minute la fiecare episod de trezire.

Au fost nopți grele pentru mine. Mamele sunt mult mai afectate, mult mai stresate de plânsetul copilului. E ca și cum în matricea noastră genetică am fi codate cu un receptacul care absoarbe sunetul și declanșează o neliniște puternică. Am rezistat (deși am simțit că este contra naturii) și am rămas adepta metodei, care după primele 3 – 4 nopți și-a arătat roadele. Sonia a început din nou să doarmă toata noaptea!

Eram fericită! Metoda funcționase! Viața părea diferită, soarele strălucea mai prietenos, optimismul își făcea încetul cu încetul locul în corpul meu hămesit de lipsa somnului și chinuit de epuizare.

Dar miracolul a durat o lună!

***

(Despre ce cred acum despre metoda „cry it out”, des folosită în zona în care locuiesc, voi povesti în episodul următor)

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Se instalează colicile! Sfaturi din bătrâni sau medicație?

La un moment dat am auzit o chemare ascuțită a puiului meu care tocmai împlinise două săptămâni. Am observat că țipetele îi erau mai nervoase decât de obicei, iar corpul i se crispa. Verdictul mi-a apărut clar în minte: apăruseră colicile!

Bebelușul meu nu era unul plângăcios. Asistentele pe care le întâlnisem în spital îmi spuseseră că, în general, cam un copil din cinci este mai agitat, plânge mai mult, are nevoie de mai multă atenție. Eu aveam un bebeluș dintre cei patru rămași, poate chiar pe cel mai somnoros dintre ei.

Îmi învățasem deja lecția ca atunci când plânge să verific dacă:

1. trebuie schimbat,
2. îi este foame,
3. este obosit și ar trebui sa doarmă.

Sonia la sfârșit de zi intra într-o stare de nervozitate teribilă, o spirală din care nu ieșea până când, cu greu, reușea să adoarmă. Citisem că, la naștere, bebelușii sunt niște ființe umane încă neterminate. Adaptarea la viață și evoluția spre maturitate sunt presărate cu episoade și etape pe care le descopeream treptat.

Pentru un bebeluș o zi întreagă este extrem de obositoare, iar sistemul lui nervos, neterminat și el, trage semnalele de alarmă atunci când este supraîncărcat. Dar țipetele și crisparea Soniei se petreceau în miezul zilei și nu puteam să aplic oricât aș fi vrut teoria oboselii. Mai ales că nu reușea deloc, deloc să adoarmă! Sunt sigur colicile? Mă întrebam speriată să nu care cumva să greșesc.

Un alt sistem neterminat este cel digestiv. Intestinul gros, responsabil cu strângerea gazelor din burtică este incapabil să își îndeplinească menirea la o vârstă atât de mică. În consecință gazele se acumulează, micile particule nu pot fi reunite și de aceea în primele săptămâni de viață, mica ființă proaspăt apărută pe lume poate să ajungă să sufere teribil din această cauză.

Am căutat în primul rând să văd care sunt sfaturile din bătrâni. Am vrut cu orice preț să evit medicația! Am băut așadar ceai de chimen și anason. Logica fiind că proprietățile acestor plante se transferă în lapte și de aici rezolvarea problemei bebelușului. Citisem si despre ce am voie să mănânc când alăptez (vezi Ce mâncăm când alăptăm? )

Am băut cu nădejde cam 2 litri de ceai pe zi, dar singurele gaze strânse au fost cele din corpul meu, în cazul bebelușului nicio ameliorare.

O prietenă mi-a povestit că știa pe cineva care a născut în Africa sub-sahariană care îi spusese că acolo nu s-a auzit de colici!

– Poate e o chestiune de rasă, mă trezesc că spun eu cu naivitate.

– Nu, nu, îmi răspunde ea, știu pe cineva de rasă albă care a născut acolo, ambii părinți fiind albi și copilul nu a suferit de colici.

Încerc să găsesc o explicație, sperând că o pot aplica și în cazul nostru. Nu trăim în Africa sub-sahariană, dar poate reușesc să imit ceva! Găsesc o observație care a intrigat mult timp etnologii care au studiat legătura între frecvența meselor și problemele digestive ale sugarilor.

În deșertul Kalahari din Africa, în cadrul unor triburi nomade, mamele nu numai că au obiceiul de a-și alăpta bebelușul timp de doi ani, de altfel ca peste tot în Africa neagră, dar frecvența alăptărilor este absolut uimitoare, respectiv la fiecare 15 minute în timpul zilei. Sugarii cresc normal, nu au colici și nici nu regurgitează!

Aș putea oare să fac asta? Hm!… Am ezitări… Sonia are deja un program oarecum stabilit de alăptare (vezi Avem o sincopă în alăptare. Continuăm? Reușim?). Parcă nu mă tentează să îl schimb și să încerc varianta africană, oricât de atractivă ar părea. Mă decid să las pe seama etnologilor dezbaterea, aleg să merg pe o variantă care să fie congruentă cu spațiul cultural în care îmi cresc copilul.

Tot răsfoind articole și cărți mă mai întâlnesc o dată cu lumea africană. Aflu că Françoise Angrand, o autoare care a călătorit mult prin lume, concluzionează într-un articol că în Africa, în India, precum și în unele țări din America Latină, bebelușii se află în permanență în contact cu pielea cuiva. Ei nu sunt puși în pătuțuri, căruțuri și leagăne, ci trec din brațe în brațe pe tot parcursul zilei, chiar și al nopții. Nu ajung să fie răsfățați, cum tindem să credem în lumea noastră, ba chiar devin mai devreme independenți. Explicația nu are nicio legătură cu colicile, dar mă face să mă întreb dacă Sonia nu începe să aibă nevoie de mai multă atenție din partea mea.

Adesea plânsetul bebelușilor poate fi explicat, poate greșit, prin colici. Interpretez eu bine plânsetele bebelușei? Poate mă înșel… Și totuși nu cred că mă înșel! Intuiția mea de mamă (chiar cred că există așa ceva) îmi spune că sigur sunt colicile. Încordarea corpului ei este un indiciu.

Exasperată de plânsetele celei mici și fără să găsesc o soluție salvatoare în lecturile mele, am luat drumul cabinetului medical și al farmaciei. Aici salvarea noastră a purtat următorul nume: simeticonă. Și ea a făcut într-adevăr minuni. Prospectul descria, parcă pentru mamele îngrijorate, cum că substanța nu dă dependență, ea intră în corpul bebelușului, își face treaba și este eliminată apoi rapid și ușor.

Ezitarea cu care o mamă introduce un medicament în corpul pur și hrănit numai cu lapte al bebelușului ei mi se pare lesne de înțeles. Am cumpănit mult până să îi dau Soniei primul medicament. Aș fi vrut să evit asta, dar nu am putut. Trebuia să o calmez pe ea și în același timp să mă liniștesc și pe mine.

Diagnosticul care a fost dat de doctor era că bebelușul avea colici. Nu greșisem. Să poți să decodezi intuitiv semnalele unei ființe atât de mici și necuvântătoare, fără să ai educația și reflexele unui medic, a fost pentru mine un episod care mi-a consolidat încrederea de sine ca mamă. E un pas nesemnificativ dacă îl privești din afară, dar pentru o mamă înseamnă mult.

***

Treptat, intestinul s-a maturizat și la opt săptămâni nu am mai avut probleme. Uf! Am scăpat!

Încetul cu încetul mi-am dat seama că totul devenea mai ușor, bebelușul dormea mai mult, nu mai alăptam la fel de des în fiecare noapte. Iar crizele de plâns crispat se potoliseră. Sonia creștea!

Dar asta nu înseamnă ca lanțul provocărilor se oprise aici!… Dormeam și noi mai mult, dar nu chiar toată noaptea….

 

Despre somnul bebelușului în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman

Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Relația cu soțul meu se învârtea în jurul a unui deceniu în momentul în care Sonia a apărut pe lume. Trecerea timpului a așezat și consolidat relațiile cu părinții lui, cu mama mea, cu fratele meu și sora lui. Ne cunoaștem toți destul de bine, nu ne mai evaluăm aspru defectele și ne apreciem calitățile.

Ne-am obișnuit unii cu alții și ne acceptăm așa cum suntem. În plus, faptul că stăm la 2400 de km distanță de orașul natal impune o anumită abordare a relațiilor, pe care aș rezuma-o ca un dialog cald și regulat pe care îl avem cu familia. Distanța ne face să evităm toate tensiunile și intruziunile care chinuie alte familii.

Apariția Soniei ne-a făcut însă să regândim relațiile cu familia extinsă. Dintr-o dată ni s-a părut că suntem insulari vizavi de nucleul familiei, prea îndepărtați de casă și străini în spațiul în care trăim.

Am devenit rapid adepta ideii că un copil nu se naște numai într-un cuplu ci într-o familie, unde are bunici, mătuși, unchi, verișori și verișoare. Toate aceste relații afective îți definesc în timpul copilăriei identitatea și îți dau tot suportul afectiv de care orice ființă umană are nevoie.

Cu cât ai relații mai sănătoase și mai afectuoase în familia ta extinsă, cu atât îți este mai ușor să te definești și să îți răspunzi unor întrebări mai târziu. Ca orice familie, avem și noi, în spațiul mai larg al acesteia conflictele și blocajele noastre.

Consider însă că răcirea sau întreruperea unor relații cu un membru sau mai mulți ai familiei aduce traume care sunt greu de vindecat. Mi-am dorit și îmi doresc pentru copiii mei o relație pozitivă cu familia lărgită, mai ales cu bunicii.

Cred că relația cu aceștia este una privilegiată, o relație imposibil de substituit. Bunicii au timpul și posibilitatea să fie afectuoși, să își răsfețe nepoții și să îi educe într-un fel unic, relaxat și experimentat, care nu poate fi și nici nu trebuie să fie comparat cu cel al părinților. Sigur există și excepții, dar în relațiile bunici – nepoți pe care eu le cunosc dragostea și timpul petrecut împreună îmbracă forme speciale.

Teoretizând, autori precum Serge Lebovici (psihiatru francez) si George Vaillant (psihiatru american) dau nuanțe, în cărțile lor, discursului despre familia extinsă, într-un mod care mă convinge că nu e greșit ceea ce cred despre legătura dintre generații.

Când vorbește despre familie, Serge Lebovici o numește arborele vieții. Acesta poate înflori dacă ramurile sale se dezvoltă în armonie. Arborele vieții constituie o veritabilă țesătură de legături intergenerationale ale istoriei familiei. Lebovici pune accent pe importanța transferului intergenerational, care implică valori, conflicte, amintiri, obiceiuri. Arborele vieții face posibilă reinterpretarea în prezent a trecutului pentru a găsi o narațiune care să dea sens viitorului.

George Vaillant este autorul mai multor cărți rezultate în urma unui studiu longitudinal privind dezvoltarea adultă, un studiu în care au fost urmărite peste 800 de persoane (selectate în adolescență) timp de peste o jumate de secol.

Reflectând asupra întregului ciclu al vieții adulte George Vaillant sintetizează mai multe valori pe care un om ar trebui să le atingă în timpul vieții, una dintre acestea fiind generativitatea. Generativitatea este plasată în ultima perioadă a existenței adultului, fiind definită ca deprinderea de a îndruma altruist generația următoare. Generativitatea reflectă abilitatea de a-și oferi sinele – desăvârșit prin dobândirea valorilor dezvoltării adulte – altora.

Persoanelor în vârstă trebuie însă sa li se ofere un teren fertil pentru a putea folosi generativitatea. Și cum mai bine se poate exprima aceasta, stau și mă întreb, dacă nu în cadrul familiei?

Deprinderea generativității, concluzionează Vaillant în urma studiului, a triplat șansele bărbaților și femeilor aflați la bătrânețe de a vedea această perioadă ca pe una a bucuriei și nu a disperării.

***

Plecând de la aceste idei (un pic idilice pentru unii) ne-am organizat în așa fel încât bunicile Soniei să fie prezente aproape zilnic în primul ei an de viață și să fie implicate în creșterea și îngrijirea ei. În plus, concediul meu de maternitate se limita la 20 de săptămâni, care cumulate cu o vacanța anuală de 30 de zile nu îmi permiteau să stau acasă mai mult de 6 luni, așa că ajutorul bunicilor era binevenit.

Pentru multe persoane din jurul meu combinația bunici-părinți-copil părea un cocktail incendiar cu potențial de explozie rapidă. Mulți prieteni au ascultat cu uimire planurile noastre și au clătinat din cap cu neîncredere la ideea reușitei lor.

Noi am rămas însă în continuare convinși că este o idee bună, că Sonia trebuia să intre într-o familie în care toate generațiile vor avea acces la ea și astfel, ea să ajungă să realizeze treptat importanța și rolul fiecăruia în constelația familiei extinse.

*******

 

Despre experiențele cu bunicii în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman