Gânduri din timpul celei de-a doua sarcini…

Se spune că un bebeluș cunoaște vocea mamei încă de când se află în burtică.

Ei bine, acest al doilea bebeluș al meu (pe care imediat l-am numit “Bebe 2”) cunoștea probabil vocea mea, dar cu siguranță cunoștea și recunoștea vocea sorei sale mai mari.

Sonia ba urla lângă burta mea, ba îmi mai administra niște ghionturi, ca să mă satur că nu o las să facă tot ce își dorea, adică: să verse paharul de apă în pantofi, să tragă de fața de masă, să frece un capac metalic pe gresie, să desfacă o sticlă de parfum, să stingă și să aprindă repetitiv calculatorul, să deseneze pe perete și aș putea continua așa multe, multe pagini, fără să spun nimic nou pentru mămici.

La câte împunsături am primit din partea ei, am ajuns să concluzionez că prima bătălie inter-fraternă avusese deja loc înainte de nașterea celui de-al doilea bebeluș.

Până la a doua sarcina mă sculam în medie de două ori pe noapte, pentru că Sonia, ca mulți alți copii de un an, făcea controlul prezenței noastre lângă ea și dacă nu eram prin preajmă începea să plângă și nu se mai oprea până nu strigam “Prezent!” lângă patul ei.

Prin luna a șasea de sarcină, Bebe 2 mă trezea și el de cel puțin două ori… Nu, nu țipând, ci trimițându-mă la toaletă să îmi golesc vezica ce nu mai avea loc în abdomenul rotund sau dând-mi arsuri stomacale care mă făceau să mă trezesc tușind ca un măgar astmatic.

În ultimul trimestru de sarcină s-a adăugat un motiv în plus. Bebelușul efectiv bătea la tobă în burta mea de credeam ca găzduiesc un concert rock de proporții! În total mă sculam de 5 ori pe noapte. Nu credeam că se poate supraviețui astfel!…  Dar o mămică poate!

Pe măsură ce creșteam, am început să îmi pun următoarea întrebare:  oare câte kilograme poate să susțină o coloană vertebrală? În ultima lună a celei de-a doua sarcini am cântărit cel mai mult din viața mea.

Prima mea sarcină, acum externalizată, își dorea tot timpul să fie în brațele mele și avea și ea în jur de 12 kilograme. În total dacă mă suiam pe un cântar cu Sonia în brațe ajungeam în preajma unei greutăți ce se apropia de trei cifre.

Ei, au fost vremuri când aveam jumătate din acest amestec de kilograme, când eram silfidă, sportivă, rapidă în mișcări și, cine știe, poate chiar atrăgătoare. Acele vremuri nu sunt departe în timp, dar, o dată maternitatea instalată, ele păreau că se îndepărtează cu rapiditatea cu care kilogramele sarcinii se adăugau pe corpul meu.

A doua sarcină, deși la fel de ușoară ca prima sau poate chiar mai ușoară, a fost însă mai dificil de suportat. Oboseala acumulată, precum și îmbătrânirea cu un an puteau fi considerate motivele de bază.

Nu am fost printre gravidele care vedeau sarcina ca o perioada de beatitudine totală! Bucuria atingerilor micuțului meu bebeluș își păstra intensitatea, dar durerile de spate și arsurile de stomac mă făceau sa aștept cu nerăbdarea ziua nașterii.

 Mămicile știu toate astea! Să ai răbdare în ultimul trimestru de sarcină este o provocare!

Trecerea timpului este cert în avantajul mămicilor cu burtici. Săptămânile au trecut, greu, dar au trecut.  Spre deosebire de sora sa mai mare (vezi Bebelușul nu s-a întors, ce facem?) Micuțul bebeluș se orientase cu capul în jos, ca un adevărat scafandru și se pregătea pentru pasajul prin tunelul strâmt care avea să marcheze drumul său către lume.

 

***

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

’’It’s a boy!’’

M-am obișnuit cu corpul meu de gravidă. Rotunjimile devin din ce în ce mai pronunțate din nou (vezi „C’est une fille ! ” ) . Sânii cresc și abdomenul se lărgește într-o formă diferită. Să fie oare băiat?

În timp ce mergeam pe un hol din clădirea în care lucrez, o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată mă întreabă: „O să aveți un băiețel?” . „De ce credeți asta?”  o întreb plină de mirare. „După forma burții!” îmi răspunde ea zâmbind.

Chiar așa să fie?

A venit și ziua cea mare a ecografiei.

Ne decidem să participam cu mic, cu mare. De fapt nu prea avem încotro, Sonia are temperatură și poate să meargă la creșă, așa că, întrucât copiilor cu temperatură ridicată nu le este interzis să intre în sala de ecografie, vine și ea cu noi.

Nu este prea interesată de ecrane sau de persoanele noi din preajmă. Se uită uimită și ușor turmentată de boală la burta mea și la aparatul care aluneca de colo-colo pe pielea unsă cu gel.

“It’s a boy, no doubt about it!” strigă zâmbind doctorul meu britanic, iar eu zăresc pe ecran o puțulică, sau cel puțin îmi imaginez că umbra cenușie și un pic curbă ar putea fi asta.

Este băiat!

În mod bizar, prima imagine care îmi apare în minte este o proiecție în viitor, soțul meu și băiatul meu stând fiecare la calculatorul lui, jucând un joc în rețea.

Dacă plec de acasă își vor da seama de lipsa mea numai atunci când li se va face foame!

Îmi șterg imaginea din minte și o înlocuiesc cu gânduri mai plăcute. Voi avea un nou bebeluș de îngrijit în curând! Un băiețel! Îmi amintesc că o prietenă din copilărie mi-a spus cândva că eu sunt mai mult genul mamă de fată. Nu știu neapărat ce înseamnă asta, dar voi avea provocarea să fiu și mamă de băiat.

În următoarele luni avansez în greutate și am impresia că purtând în burtă un reprezentant al sexului opus, mă masculinizez și eu.

Nu știu de ce mi-a venit ideea să mă tund scurt… Mi-am propus să fac o schimbare. Întotdeauna când am fost tunsă scurt mi s-a părut că semăn mai mult cu fratele meu. Asta nu e neapărat rău, dar estetic îmi ia din feminitate! Haha! 🙂

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

Bebelușul nu s-a întors. Ce facem?

La un moment dat, spre sfârșitul lunii a șaptea, aflu (din nou grație ecografului) că bebelușul nu s-a întors și că se află cu capul sub stomacul meu, ceea ce îl definește ca “enfant siège”, “breech baby” sau, pe românește, “copil în prezentație pelviană”. Aproximativ 5% dintre sarcini sunt de acest gen, unde copilul rămâne ne-întors.

Un procent mic, mă gândesc eu, dar uite că nu știi niciodată când ajungi să nu te regăsești în rândul marii majorități și natura te selectează să fii de partea celor puțini, în cazul acesta în cinci dintr-o sută. Doctorul mă anunță că pot să citesc cât doresc și că pot să aplic toate poveștile din bătrâni, este puțin probabil că se va întoarce. Îmi propune să aștept încă o lună, să vedem ce se întâmplă și apoi sa luăm o decizie medicală. După părerea doctorului, copilul este prea mare și nu mai are spațiu să se învârtă prin burtă. A rămas captiv, cu capul în sus, cap pe care îl mângâi în partea stângă sub coaste. Max îi mai vede și el câteodată forma capului și o mângâie afectuos.

Dincolo de complicațiile medicale, o înțeleg pe micuță. Cum ar putea să fie tentant să stai vreo două luni cu capul in jos! Mă întreb retoric care este semnalul care îi face pe cei mai mulți bebeluși să ajungă într-o poziție atât de bizară.

Oare cum aș putea să determin o astfel de chemare la bebelușul meu?

Nu respect sfatul medicului și citesc cu febrilitate pe internet și în toate cărțile pe care le am la îndemână ce ar putea urma pentru noi. Citesc sfaturile din bătrâni care spun că femeia însărcinată ar trebui să frece podelele, ceea ce ar însemna să stea într-o poziție ce ar putea să încurajeze bebelușul să se întoarcă. O soluție anti-feminista, mă gândesc zâmbind.

Citesc și teorii care se înscriu în zona de confort cu care suntem obișnuiți. Se spune că ar trebui să i se pună muzica bebelușului, undeva în josul bazinului și tot în josul burții să se aprindă o lanternă, astfel încât bebelușul, atras de lumină să se miște și să ajungă cu capul în jos. Oare lumina nu o sperie? Muzica s-ar putea să îi facă plăcere și atât….

Nu abandonez!

Mă apuc să frec podelele! Toate! În fiecare zi, timp de vreo săptămână. Aștept să văd dacă se întâmplă ceva… Reținusem că la vârsta asta, dacă se întoarce se va întâmpla printr-o rotație bruscă, pe care mama o simte.

Un lucru e sigur! Nu am avut niciodată niște podele atât de strălucitoare! Fiecare colț era impecabil. Mă odihnesc în timp ce observ cum lumina se juca veselă în luciul fin al parchetului.

Seara aplicam ideile moderne, aveam ora de muzică și un moment de lanternă, dar bebelușul continua să rămână încântat de titulatura “siège”.

 

În luna a opta, doctorul mă anunță că bebelușul nu s-a clintit. Îmi propune o procedură de întoarcere, sub anestezie. Rata de reușită este de 35%, iar el ca doctor consideră că are o experiență cu rezultate bune. Și dacă de data aceasta voi fi în procentul care trebuie?

Luăm decizia să încercăm procedura. Îmi doream foarte mult să nasc natural și asta a cântărit greu în balanță.

În ziua cu pricina, mă înființez dis-de-dimineață la spital, mi se pune o perfuzie și aștept așa cam pană pe la prânz. Doctorul mă mai vizitează din când în când și îmi spune că o sa îmi vină rândul repede. Mă aflu in aripa maternității și gândul mă duce la câte se întâmplă la doar câțiva zeci de metri distanță!

Cândva, după-amiază, echipa este gata și pentru mine. In sală se strâng cam 15 persoane și mă simt ca un șoricel pus la teste. Spitalul pe care îl frecventez este unul universitar, iar o consecință directă este că tot timpul doctorii sunt înconjurați de stagiari și rezidenți.

S-au prezentat fiecare… Erau stagiari ai ginecologului, ai anestezistului, ai kinetoterapeutei și tot așa.

Întrucât procentul bebelușilor în prezentație pelviană este mic, iar procentul mamelor care acceptă să încerce această procedură este poate și mai mic, interesul celor încă aflați pe băncile școlii este cu atât mai mare, pentru că nu este ceva ce pot învăța oricând.

Sunt anesteziată printr-o mască și trăiesc experiența drogului care îmi invadează sistemul nervos. Am impresia că mintea mea este spânzurată deasupra corpului și aud că doctorul povestește despre fiica sa cea mare. Încerc să îmi aduc aminte numele soțului meu și nu reușesc! Îmi vine să râd și nu reușesc!

Sunt strigată “Madame! Réveillez-vous!”, ceea ce și fac, dându-mi seama că procedura nu a reușit. Sunt programată apoi la monitorizare de trei ori pe săptămână și sunt informată că voi rămâne sub observație până la sfârșitul zilei. Un rezident român al doctorului îmi spune că am râs tot timpul sub anestezie. Îi povestesc cu entuziasm experiența mea și trag concluzia că sunt trăirile specifice unei persoane drogate. Am făcut-o și pe asta!

***
De fapt, mult mai târziu după naștere, când am ajuns cu fata mea la un control medical, bebelușul a fost prezentat unei rezidente: “Voilà un enfant qui a été en siège”! (Iată un copil care a fost în prezentație pelviană)… Ce identitate!

 

”C’est une fille!”

 

 

De multe ori m-am gândit că mi-ar fi fost mai ușor pe lumea asta dacă aș fi fost bărbat. Totul ar fi fost mai simplu și, în consecință, mai bine: un bărbat nu trebuie să nască, să poarte o sarcină, să alăpteze, să aibă un ciclu lunar și tot așa, aveam eu o listă lungă care culmina și cu avantajele legate de carieră.

Primele împunsături ale copilului care își face loc în pântece au reprezentat pentru mine sfârșitul acestei „invidii de penis” cum o numește Freud. Toate aceste gânduri și frici interne au fost șterse de cel mai puternic atribut al feminității: maternitatea. Am fost fericită că sunt femeie și că pot avea astfel de trăiri.

Paradoxal, exact ceea ce m-a făcut să îmi displacă la un anumit nivel identitatea mea, mă determina acum să apreciez ceea ce sunt.

Bobârnacele din burtică m-au făcut să fiu din ce în ce mai atrasă de viața în dimensiunea intrauterină a bebelușului meu. Mă adâncesc în lecturi de psihologie. Citesc teoriile dezvoltate pornind de la psihanaliza freudiană de către psihanaliști ca Melanie Klein si Françoise Dolto.

În spațiul unde aproape totul se face „à la française” cărțile lui Dolto sunt la loc de cinste pe masa fiecărui părinte. Dolto (la fel și Melanie Klein) sunt de părere că anumite comportamente deviante ale copilului sau ale adultului au rădăcini în viața intrauterină.

Françoise Dolto chiar pleacă de la convingerea că în viața intrauterină copilul percepe depresiile mamei. Mai mult, anumite cuvinte rostite în jurul lui pot declanșa mai târziu comportamente aparent inexplicabile.

Cel mai mult m-a impresionat povestea ei despre cazul unui copil care desenează în timpul unei ședințe de psihoterapie o caracatiță ce înconjoară burta mamei și o împiedică pe aceasta să îl aducă pe lume. În imaginația copilului caracatița poartă numele primului născut al mamei, care murise la scurt timp după naștere. Psihanalista interpretează că acest copil pe care îl avea în terapie se contaminase în timpul vieții intra-uterine de depresia pe care mama o resimțise în timpul sarcinii, în urma pierderii primului bebeluș.

În ce măsură starea psihică a mamei influențează copilul? Are el deja percepții cu influențe negative asupra comportamentului său de mai târziu? Aceste întrebări încep să mă frământe, poate prea mult. Îmi dau seama că am tendința să îmi investighez fiecare stare de spirit și să mă gândesc permanent la ce ar putea sa însemne una sau alta pentru copil mai târziu.

 

Penelope Leach mă reechilibrează. Citesc într-una din cărțile ei că în viața intra-uterina copilul este o ființă umană în devenire, care evoluează în fiecare zi, dar care are trăiri psihice primare și (mă încurajez eu)  ne-definitorii pentru existența sa ulterioară. Îmi face bine să cred asta și îmi propun să mă concentrez pe aspectele medicale ale dezvoltării copilului.

La ecograf am acces direct la viața bebelușului meu. Îl puteam vedea cum dă din piciorușe, cum își bagă degetul în guriță, cum înghite lichid amniotic, cum își mișcă piciorușele și mânuțele, cum înoată în micul său bazin călduros.

La 22 de săptămâni, ecograful ne face un cadou, aflăm sexul copilului. Descoperirea este făcută de o stagiară aflată la prima ei experiență de ecograf.  Doctorul o întreabă, în timp ce îi ghidează mâna pe burta mea:

– Vezi ceva?

– Nu! răspunde ea scurt.

– Care este concluzia?  întreabă amuzat doctorul.

– C’est une fille! izbucnește stagiara cu vădită bucurie în glas.

Explozia ei vocală mă face sa îmi dea lacrimile de emoție, îl privesc pe Max și observ că este și el tare emoționat.

După ședința la ecograf ne oprim să luăm prânzul împreună și începem să proiectăm viitorul…

…O fetiță! Câtă emoție si sensibilitate! Suntem copleșiți!

Cât de simplu ar fi putut fi totul pentru ea dacă ar fi fost băiat! Va trebui să se epileze, să aibă ciclu lunar, să se teamă că rămâne însărcinată atunci când nu își va dori, să se machieze și să se demachieze în fiecare zi și să facă o grămadă de alte lucruri pe care bărbații nu le au pe radar! Ei bine, totuși le crește și lor păr pe față, deci, o grijă tot au!

Stop! Reapare „invidia de penis”?…

Îmi spun ca să îmi revin că și bunicile ei au fost femei și  că au scos-o la capăt cumva, ba mai mult, sunt chiar fericite în pielea lor și se simt împlinite ca femei. La fel și eu până la urmă!

Îi simt împunsăturile în burtică și îmi revin din derapaj. Voi stabili o strategie pentru a o face să fie fericită că este femeie și cu acest obiectiv în minte îmi depășesc momentul de slăbiciune.

Reduc totul la simpla și adevărata concluzie: important este să fie sănătoasă!

Ai grijă la dietă! Aș mânca însă un kilogram de prăjituri…

Doctorul ginecolog i-a recomandat mamei lui Max, acum 30 de ani, să mănânce ficat de porc în sânge și să bea vin roșu pentru a lupta împotriva anemiei în sarcină. Descopăr, după ce răsfoiesc câteva articole, că mie nu mi-ar fi chiar recomandabil un astfel de meniu.

Vinul l-am scos deja de pe listă (vezi postarea  O gazdă bună pentru bebelușul meu). Rămâne aparent inofensivul ficat în sânge. Ei bine, în afară de faptul că în prezent ne gândim mai mult la toxinele pe care le-a prelucrat decât la fierul pe care îl conține, sângele care îl însoțește nu trebuie să fie atins în cele 9 luni de sarcină de persoanele care nu au făcut toxoplasmoză.

Când l-am întrebat pe doctorul meu, un britanic subțire, trecut de 40 de ani, cu alură de copil, dacă există un moment în sarcină când toxoplasmoza este mai puțin periculoasă, mi-a dat un răspuns, care sună ca un fel de proverb științific: “În perioada de început, parazitul ajunge mai greu la făt, dar dacă ajunge este mai greu de tratat. În sarcina avansată, ajunge mai ușor, dar se tratează mai ușor. Feriți-vă oricum de toxoplasmoză!”

Cum să mă feresc de toxoplasmoză?

Statistic, (ne)șansa întâlnirii cu Toxo, în cele 9 luni de sarcină este foarte mică. Dacă nu l-am întâlnit în mai mult de 30 de ani de viață, puțin probabil o să-l întâlnesc acum, îmi spun, ca să mă liniștesc! Tare aș fi vrut sa îl întâlnesc înainte de această perioadă a vieții mele! În urma acestei întâlniri aș fi rămas imună și atât! Toxo însă nu mi-a ieșit în cale, iar acum trebuia eu să îl evit.

E clar! Fără fripturi în sânge, fără fructe și legume nespălate sau curățate superficial, fără ouă ochiuri, fără ouă fierte mai puțin de 10 minute, fără lapte sau brânzeturi nepasteurizate și fără grădinărit!

Nu aș fi crezut, dar trebuie să nu plantez flori în timpul sarcinii pentru că Toxo își face cuib în pământul proaspăt. Pisicile de asemenea trebuie ținute la distanță, fiind bune prietene, se pare, cu micul parazit.

Am evitat toate acestea cu un fanatism excentric! Am exagerat, dar nu mă lăsa inima să risc nimic. Când eram într-un restaurant începeam să mă întreb: “Oare busuiocul proaspăt, presărat pe paste a fost bine spălat înainte sau nu?”. Am realizat rapid că nu poți adresa o astfel de întrebare ospătarului, fără să riști o privire piezișă sau un răspuns automat și nepăsător.

Nici peștele nu mai este ce a fost!

Am fost surprinsă să aflu că deși peștele este un aliment esențial în sarcină trebuie consumat cu moderație, iar frecvența cu care trebuie consumat depinde de specie. Motivul este poluarea. În funcție de adâncimea la care înoată peștele, acesta se contaminează cu mercur, într-o măsură mai mare sau mai mică. Mercurul poate influența negativ bebelușul în formare.

Nu mă pricep deloc la speciile de pește și chiar nu știu la ce adâncime înoată! Și pentru ca problema să fie și mai complicată, trăiesc într-un spațiu în care ar trebui să știu denumirile diverselor specii și în alte două limbi. Cum să fac, având în vedere că nici în limba mea maternă nu mă prea descurc? Soluția la care am recurs a fost să aleg peștele care poartă un nume aproximativ asemănător în toate limbile folosite în jurul meu. Din fericire, somonul și sardinele sunt speciile acceptate pentru a fi consumate de două ori pe săptămână. Tonul, care de altfel îmi place foarte mult, poate fi consumat numai o dată pe lună. Mă bucur însă că am găsit o modalitate de a mă descurca și care ține cont și de rigoarea științifica.

Am aflat destul de devreme în sarcină că, spre deosebire de vremea mamelor noastre, filosofia din spatele dietei alimentare este acum alta. Nu ți se recomandă să mănânci pentru doi, ci să ai o alimentație sănătoasă. Nu este ușor și tentația e mare! Fac cunoștință cu apetitul în sarcină, care se manifestă ca o foame de lup. Mănânc din ce în ce mai mult și mă simt ca un animal veșnic hămesit. Cred că mănânc totuși pentru doi…

În plus, gusturile nu îmi mai erau dictate de propriile mele dorințe, la comandă părea să fie altcineva. Eram atrasă de ciocolată și prăjituri. De multă ciocolată și de multe prăjituri!

Îmi aduc aminte că am visat timp de doua luni la o gustoasă amandină, pe care am reușit să o mănânc în timpul vacanței de Crăciun, când am ajuns în Romania.

Mănânc multă, din ce în ce mai multă ciocolată! Cam 200 de grame dintr-o lovitură! De la două luni încolo încep să mă consider grasă deși Max îmi repetă amuzat că nu sunt grasă ci însărcinată, ceea ce este o mare diferență.

Nu puține sunt poveștile pe care le aud de la prietene care sunt nostalgice după perioada sarcinii. Cum poți avea nostalgia unui corp îngroșat ? (în franceză termenul folosit pentru sarcină exprimă totul: “la grossesse”)

Dar timpul trece și descopăr pe parcurs că o femeie însărcinată are farmecul ei. Frumusețea gravidei vine din starea de bine, de liniște și din profunda emoție care o cuprinde. În primul trimestru de sarcina tind să plâng și să mă emoționez din aproape orice. Ajung și la serviciu să lăcrimez într-o situație sau alta.

Totul face parte din pachetul “nașterii” unei mămici…

O gazdă bună pentru bebelușul meu

După ce m-am dezmeticit din amețeala momentului în care am aflat că sunt (în sfârșit!) însărcinată, mi-am propus să identific care ar fi următorii pași pe care trebuie să îi fac pentru a duce sarcina la bun sfârșit și cât mai bine posibil.

Așa că m-am pus pe citit. Am parcurs cu lăcomie articole și cărți care prescriu pașii pe care o tânără sau mai puțin tânără mămica trebuie să îi parcurgă pentru a-și trata cum se cuvine micul oaspete din burtică.

Am descoperit că a fauri o viață, un corp, un suflet nou este un proces ce se petrecea cumva independent de mine. Nu aveam mare lucru de făcut în acest grandios proiect al vieții. Trebuia doar să fiu gazdă bună pentru fiul sau fiica mea, restul era făcut de o altă mamă, Mama Natură, care se pusese pe treabă și înmulțea celule, crea organe și sisteme, rezultate dintr-o loterie a genelor.

Să fiu gazdă bună, mi-am zis, însemna să îi ofer micuțului un mediu sănătos și calm în care să crească.

Câteva întrebări s-au impus rapid:

•  Cafeaua… Să beau sau să nu beau?

Pe măsură ce citesc, observ multă flexibilitate. Citesc că o femeie în sarcină poate să bea până la 5 cafele pe zi și aflu că este recomandată în sarcină pentru persoanele cu tensiune mică.

Daca cele 5 cafele înseamnă 5 espresso sau 5 cafele lungi, nu aș putea să spun…Nu sunt o consumatoare înrăita, dar îmi place ritualul de dimineață și mirosul cafelei proaspete.  Decid să beau cafea numai atunci când sunt obosită, iar când am nevoie de ritualul de dimineață și de aburii ei calzi să aleg cafeaua fără cofeină. Zis și făcut! Cel puțin atunci când bei o cafea în sarcină, nu ai asupra ta ochii critici ai publicului (vezi mai jos despre alcool).

Ceaiul negru si ceaiul verde nu sunt de asemenea recomandate în sarcină, notez eu, motivul este ca ar putea agita copilul.

• Nu fumez. Pot să beau alcool  ?

Cărți, articole, broșuri, toate subliniază ca acestea fac rău bebelușului. Dacă privind fumatul interdicția este fermă, pentru alcool există nuanțe.

Atunci când nu ești fumător este ușor sa te asiguri ca nicotina nu îl deranjează pe bebeluș. Dependenta nu exista si ești rapid o mămică exemplu! Acesta era cazul meu.

Empatizez însă cu mămicile fumătoare. Și asta pentru  îmi place să beau aproape zilnic câte un pahar de vin, preferabil roșu. Câteodată chiar mai multe, în compania prietenilor.

Aflu dintr-un articol găsit pe un site britanic că se acceptă un consum moderat de alcool în timpul sarcinii.

Dar care este însă definiția “consumului moderat”?

Greu de spus… Un pahar pe zi? Din punctul meu de vedere acesta este un consum moderat.  Dar este definiția mea acceptabilă pentru o femeie însărcinată? Ce se întâmplă cu ființa care crește în mine atunci când beau alcool? Răspunsul pe care l-am găsit, redus în termeni simpli, este că atunci când mama bea, bebelușul pur și simplu bea și el, ba mai mult, ficatul său încă neterminat trebuie să prelucreze alcoolul.

„Oare cum a reușit generația noastră de bebeluși să supraviețuiască unei astfel de provocări?” mă întreb mai degrabă retoric.

Argumentația pro și contra devine chiar și mai dificilă atunci când mama îmi povestește relaxată, cum ea a băut în fiecare zi, în sarcina cu mine, vin de casă foarte bun, de la bunicul meu. Părinții ei considerau că asta este “sănătate curată”.  Vinul de casă poate este mai puțin dăunător, mă gândesc eu…

Alcoolul afectează buna dezvoltare a neuronilor bebelușului, descopăr într-un alt articol. Remarc că autorii americani sunt intransigenți la capitolul acesta! Femeilor din SUA, în literatura de specialitate, li se interzice consumul de orice fel de alcool, în orice cantitate și oricând in sarcina!

Cu gândul la neuronii mei pierduți din cauza consumului de vin gustos de casa de la bunicul, iau decizia sa renunț la consumul meu moderat de alcool! Voi avea un comportament american în perioada asta (era mai ușor atunci, Trump nu era președinte)! În fond, mă gândesc eroic, trăim într-o societate extrem de competitiva și dacă aș putea să dau câțiva neuroni în plus copilului meu, atunci trebuie să o fac!

Nu am reușit însă să exclud complet alcoolul, dar am devenit dintr-un consumator moderat, un degustător la evenimentele importante. Termenul de care m-am atașat în toată perioada sarcinilor mele a fost acela de “social drinker”. Mi-am propus sa beau o jumătate de pahar de vin roșu la Crăciun, la câte o nuntă sau botez, la o aniversare. Și asta după ce mâncam foarte bine!

Problema care a apărut și pe care nu am prevăzut-o au fost privirile apăsătoare ale celor din generația mea (și nu numai!) care îmi studiau cu interes comportamentul de femeie însărcinată…

După o petrecere la serviciu, unde am băut cu devoțiune suc de portocale, șefa mea îmi spune: “Am observat ca nu ai băut alcool, cred ca e o alegere bună!” Șefa mea are 50 de ani, este britanica și nu are copii!

• De ce trebuie să iau acid folic ?

Organismul femeii trebuie să dispună de un stoc anume de acid folic pentru a preveni apariția unor defecte congenitale ale copilului, în special de ordin neuronal. Aflu că acidul folic este o vitamină pe care organismul o primește din alimentația cu spanac, suc de portocale, ștevie, gulie sau grâu încolțit.

Când discut cu diverse prietene despre asta, nu întârzie să apară și comentariile pe modelul: “Se știa acum 1000 de ani despre asta? Nu! Și oamenii se nășteau și trăiau și atunci!”. Fără îndoiala așa este, dacă te uiți la scara istorică a omenirii. Dar dacă te apropii cu lupa cunoașterii îți dai rapid seama că atunci nu se făceau statistici care sa să evidențieze numărul de bebeluși născuți cu insuficiente neuronale. Veneau pe lume si bebeluși sănătoși si bebeluși bolnavi, fără sa se știe care au fost cauzele și dacă puteau fi evitate în cazul celor din urmă.

Nu am ezitat niciodată să fac apel la dezvoltările medicale pentru a-mi face viața mai ușoară. În definiția mea de gazdă bună, dimensiunea medicală ocupa fără îndoială un loc important.

***

Pană mă lămuresc și iau decizii, corpul meu începe sa se rotunjească vizibil. În primul rând și spre bucuria mea, sânii îmi cresc considerabil. Nu pot sa spun ca am fost nemulțumită de estetica sânilor mei, dar m-am gândit de multe ori cum ar fi fost dacă erau un “pic” mai mari.

Acum pot purta haine care prezintă un decolteu generos. În primele trei luni efectul este și mai puternic pentru că abdomenul meu nu este încă rotunjit. Profit din plin și sunt foarte încântată de corpul meu.

Încetul cu încetul o curbă convexă se instalează sub sâni, semn ca bebelușului îi merge bine. Sunt deci o gazdă bună, îmi spun zâmbind în oglindă, în timp ce îmi mângâi burtica!

În sfârșit! Sunt însărcinată!

Micul test de sarcină mi-a afișat electronic o fețișoară zâmbitoare. Făcusem zeci de astfel de teste în care emoticonul era trist, semn că dorința nu mi se îndeplinea. “În sfârșit!” mi-am spus chiuind de bucurie și două secunde mai târziu am plonjat fericită în brațele lui Max, anunțându-l că o sa devină tată. Amețiți de veste, am stat îmbrățișați mult timp, fără sa simțim nevoia să vorbim. Eram după 3 ani de încercări, teste de infertilitate și o operație de curățare a trompelor uterine, prin care trecusem de puțină vreme.

Acest “În sfârșit!” era, am aflat mai târziu, caracteristic multor femei de vârsta mea, trecute de 30 de ani, care amânaseră maternitatea, duse cumva de curentul carierist al vremii.

Cu Max mă știu de când aveam 12 ani, la 22 de ani am intrat într-o relație de cuplu și la 25 de ani ne-am căsătorit. El își dorea o relație de durată și doi copii cât se poate de repede. Eu vroiam și copii și o relație de durată, dar înainte de toate vânam o  a doua diplomă de licență, un master și un job stabil. Ba chiar îndrăzneam să mă gândesc la o cariera spectaculoasă… în administrație.

Convinsă că pot avea copii oricând îmi doresc și spunând-mi tot timpul “mai e timp” ajunsesem ca la 33 de ani să vizitez un centru de infertilitate. Ani la rând mă protejasem de „pericolul” de a deveni mamă. Ceea ce nu am știut între 20 și 30 de ani este că tot ceea ce puteam să decid ca o femeie suverană asupra corpului meu era perioada când să nu am copiii. Când să îi am nu a mai depins de mine… Și anii treceau…

Am învățat să fac, poate prea târziu, diferența între vârsta biologica și cea anunțată social la care poți și respectiv la care să vrei să ai un copil. “Este timp!” era fraza pe care am auzit-o întotdeauna. “Știu pe cineva care a făcut copil la 40 de ani!” erau cuvintele ce îmi erau aruncate în urechi cu lejeritate. Toate frazele astea, mă gândesc acum, aveau ca destinație liniștirea ego-ului meu feminist.

Nu știam însă cât timp îți ocupă copiii, câtă energie, câtă dedicație. Nu mă gândisem că un copil se plăzmuiește în nouă luni, dar apoi ai nevoie de aproape 20 de ani în care să desăvârșești această creație.

Am blamat carierismul și feminismul în toată perioada în care mi-am dorit și nu am putut avea copii. Dar am văzut si reversul medaliei din momentul în care au venit pe lume. Eram la vârsta la care aveam un job și un venit stabil. Studiasem atât cât dorisem, avusesem experiențe profesionale variate și petrecusem destule vacanțe în doi cu soțul meu. Nu aveam nimic de regretat în fața maternității, îmi atinsesem obiectivele legate de provocările generației „Sex and the City”.

Femeia asta eram eu la momentul când a apărut primul copil.