A aterizat bunica! Panică sau relaxare?

Controverse: Îi punem căciulă bebelușului? Ce temperatură ținem în casă? Cât de des facem băiță copilului?

Încă din primele zile de viață ale bebelușului dezbaterile cu bunicile au început să apară. Discuția numărul unu pentru multe și multe zile la rând a fost cât de gros îmbrăcăm copilul. Noi, “tinerii” părinți, lipsiți de experiență susțineam ideea numărului redus de haine.

– Doar dacă ție îți e frig, îi este și ei frig! susținea soțul meu, iar eu eram perfect de acord cu asta.

– Da, dar tu nu ai ieșit ieri din burta mamei! nu întârzia să apară replica bunicii, susținută de experiența ei.

Chestiunea căciulii a fost un capitol în sine, care s-a terminat cu un compromis demn de basmele românilor culese de Petre Ispirescu: ”nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Am găsit o căciuliță lucrată ca o plasă, care corespundea ideii de cap acoperit, promovată de bunici și care ne mulțumea și pe noi, “tinerii” pentru că avea aerisire prin toate ochiurile materialului. În plus vremea de primăvară-vară care se instala treptat ne-a ajutat la fix.

Ce temperatură ținem în casă?

A fost dezbaterea numărul doi. Cărțile pe care le citisem și toate broșurile primite la spital propuneau o temperatură între 17 – 20 de grade Celsius pentru camera copilului. Astfel se diminua riscul morții subite, coșmarul multor mămici de altfel.

Cum împaci această propunere obiectivă și fundamentată științific cu tendința culturală de a avea foarte cald în casă, de pe la noi? Soluția s-a impus într-un fel de la sine, pentru că locuiam într-o casă nu foarte călduroasă, unde greu treceam peste 21 de grade. În plus, cum și eu și soțul meu am fost crescuți de mamele noastre, bine îmbrăcați și cu căldură în casă, temperaturile apropiate de 17 grade erau și pentru noi insuportabile.

Privind în viitor și proiectând posibile scenarii de viață pentru Sonia la vârstă adultă, vedeam deja situația în care dacă își va găsi un partener belgian vor avea sigur discuții pe tema temperaturii din casă. Unul dintre ei va avea de suferit, pentru că belgienii țin sistematic temperatura de 17 grade în dormitor, ba chiar opresc căldura peste noapte, iar Sonia va fi obișnuită cu regescul 21! Cu speranța că își va găsi un partener din țări mai calde, mi-am cenzurat imaginația și ideile despre viitor.

Cât de des spălăm copilul?

Controversa numărul 3. Cultural, în Romania, se impune spălarea strașnică a bebelușului în fiecare zi, pe când în Belgia bebelușul se îmbăiază la 3-4 zile. Doctorul Soniei nu numai că mi-a recomandat verbal asta, dar mi-a și notat-o în caietul ei de sănătate ca pe o indicație demnă de luat în seamă.

Cum împăcăm și capra și varza și care este soluția de compromis? Aici e simplu, nu prea există compromis. Numărul băițelor pe săptămână este perfect cuantificabil! Ce poți face? Cum îmbini stereotipul cultural, predicat de generația mai în vârstă cu recomandarea medicală dintr-o zonă geografică diferită?

Există argumente și de o parte și de alta.

Băița, în primele luni de viață, făcută la ore fixe, înainte de culcarea copilului, îl ajută să diferențieze noaptea de zi și îi creează acestuia obișnuința de a adormi liniștit la o anumită oră. Sau cel puțin asta e teoria bunicilor.

Spălatul la 3-4 zile este justificat de faptul că bebelușul nu transpiră ca un adult. Un alt argument destul de important este acela că în Belgia apa este foarte dură și usucă pielea sensibilă a copilului.

În primele 6 săptămâni de viață am urmat sfatul medicului, iar ulterior sfatul bunicilor. Dacă a existat un fel de compromis, atunci a fost acesta. Soniei îi plăcea băița, o liniștea și o ajuta să adoarmă.

***

Dacă ar fi să rezum experiența triunghiului bunici – părinți – copil, aș spune că adesea se aplică următorul silogism:

Bunica o are pe fiica/fiul ei.

Fiica/fiul are bebelușul.

Se taie ce se repetă și rezultă:

Bunica are bebelușul!

Părinții par să dispară din ecuație. Ei bine, din fericire asta s-a întâmplat la noi pe alocuri, în cea mai mare parte am reușit să rămânem la cârme. Dar tendința aproape naturală, aș zice, pentru bunicii implicați, este ca nepotul, ca descendent direct, să fie perceput emoțional ca un copil care le aparține.

Nu este rău și cred că este trăirea care stă la baza relației privilegiate de care vorbeam în episodul precedent Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?. Dar dacă ar fi să dau un sfat bunicilor implicați în creșterea nepoților este ca în mod conștient să le lase copiilor lor spațiul de a fi părinți.

Cuplul în care apare copilul trece prin situații pe care le întâmpină pentru prima dată în viață și care încetul cu încetul le consolidează statutul și experiența de părinți. Fără îndoială că soluțiile găsite în diverse situații pot să nu fie neapărat cele mai bune. Bunicii trebuie însă să îi lase pe proaspeții părinți să experimenteze, au nevoie de asta. Dacă vor să își ajute copiii o pot face devenind buni ascultători atunci când aceștia sunt copleșiți de vinovății.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?

Relația cu soțul meu se învârtea în jurul a unui deceniu în momentul în care Sonia a apărut pe lume. Trecerea timpului a așezat și consolidat relațiile cu părinții lui, cu mama mea, cu fratele meu și sora lui. Ne cunoaștem toți destul de bine, nu ne mai evaluăm aspru defectele și ne apreciem calitățile.

Ne-am obișnuit unii cu alții și ne acceptăm așa cum suntem. În plus, faptul că stăm la 2400 de km distanță de orașul natal impune o anumită abordare a relațiilor, pe care aș rezuma-o ca un dialog cald și regulat pe care îl avem cu familia. Distanța ne face să evităm toate tensiunile și intruziunile care chinuie alte familii.

Apariția Soniei ne-a făcut însă să regândim relațiile cu familia extinsă. Dintr-o dată ni s-a părut că suntem insulari vizavi de nucleul familiei, prea îndepărtați de casă și străini în spațiul în care trăim.

Am devenit rapid adepta ideii că un copil nu se naște numai într-un cuplu ci într-o familie, unde are bunici, mătuși, unchi, verișori și verișoare. Toate aceste relații afective îți definesc în timpul copilăriei identitatea și îți dau tot suportul afectiv de care orice ființă umană are nevoie.

Cu cât ai relații mai sănătoase și mai afectuoase în familia ta extinsă, cu atât îți este mai ușor să te definești și să îți răspunzi unor întrebări mai târziu. Ca orice familie, avem și noi, în spațiul mai larg al acesteia conflictele și blocajele noastre.

Consider însă că răcirea sau întreruperea unor relații cu un membru sau mai mulți ai familiei aduce traume care sunt greu de vindecat. Mi-am dorit și îmi doresc pentru copiii mei o relație pozitivă cu familia lărgită, mai ales cu bunicii.

Cred că relația cu aceștia este una privilegiată, o relație imposibil de substituit. Bunicii au timpul și posibilitatea să fie afectuoși, să își răsfețe nepoții și să îi educe într-un fel unic, relaxat și experimentat, care nu poate fi și nici nu trebuie să fie comparat cu cel al părinților. Sigur există și excepții, dar în relațiile bunici – nepoți pe care eu le cunosc dragostea și timpul petrecut împreună îmbracă forme speciale.

Teoretizând, autori precum Serge Lebovici (psihiatru francez) si George Vaillant (psihiatru american) dau nuanțe, în cărțile lor, discursului despre familia extinsă, într-un mod care mă convinge că nu e greșit ceea ce cred despre legătura dintre generații.

Când vorbește despre familie, Serge Lebovici o numește arborele vieții. Acesta poate înflori dacă ramurile sale se dezvoltă în armonie. Arborele vieții constituie o veritabilă țesătură de legături intergenerationale ale istoriei familiei. Lebovici pune accent pe importanța transferului intergenerational, care implică valori, conflicte, amintiri, obiceiuri. Arborele vieții face posibilă reinterpretarea în prezent a trecutului pentru a găsi o narațiune care să dea sens viitorului.

George Vaillant este autorul mai multor cărți rezultate în urma unui studiu longitudinal privind dezvoltarea adultă, un studiu în care au fost urmărite peste 800 de persoane (selectate în adolescență) timp de peste o jumate de secol.

Reflectând asupra întregului ciclu al vieții adulte George Vaillant sintetizează mai multe valori pe care un om ar trebui să le atingă în timpul vieții, una dintre acestea fiind generativitatea. Generativitatea este plasată în ultima perioadă a existenței adultului, fiind definită ca deprinderea de a îndruma altruist generația următoare. Generativitatea reflectă abilitatea de a-și oferi sinele – desăvârșit prin dobândirea valorilor dezvoltării adulte – altora.

Persoanelor în vârstă trebuie însă sa li se ofere un teren fertil pentru a putea folosi generativitatea. Și cum mai bine se poate exprima aceasta, stau și mă întreb, dacă nu în cadrul familiei?

Deprinderea generativității, concluzionează Vaillant în urma studiului, a triplat șansele bărbaților și femeilor aflați la bătrânețe de a vedea această perioadă ca pe una a bucuriei și nu a disperării.

***

Plecând de la aceste idei (un pic idilice pentru unii) ne-am organizat în așa fel încât bunicile Soniei să fie prezente aproape zilnic în primul ei an de viață și să fie implicate în creșterea și îngrijirea ei. În plus, concediul meu de maternitate se limita la 20 de săptămâni, care cumulate cu o vacanța anuală de 30 de zile nu îmi permiteau să stau acasă mai mult de 6 luni, așa că ajutorul bunicilor era binevenit.

Pentru multe persoane din jurul meu combinația bunici-părinți-copil părea un cocktail incendiar cu potențial de explozie rapidă. Mulți prieteni au ascultat cu uimire planurile noastre și au clătinat din cap cu neîncredere la ideea reușitei lor.

Noi am rămas însă în continuare convinși că este o idee bună, că Sonia trebuia să intre într-o familie în care toate generațiile vor avea acces la ea și astfel, ea să ajungă să realizeze treptat importanța și rolul fiecăruia în constelația familiei extinse.

*******

 

Despre experiențele cu bunicii în episodul de săptămâna viitoare.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

Masajul bebelușului și o consultație la ONE

După o săptămână de la ieșirea din spital am primit un telefon de la o reprezentantă a unei organizații pentru creșterea copiilor (ONE- L’Office de la Naissance et de l’Enfance) care m-a felicitat pentru recenta naștere și m-a invitat la o consultație gratuită la sediul lor.

Mi s-a explicat că medicii pediatri ONE oferă consultații, pot face vaccinurile obligatorii și pot pune diagnostice, dar nu pot da rețete. Toate serviciile organizației sunt gratuite. Pentru rețete și tratamente trebuie însă să merg întotdeauna la un cabinet pediatric obișnuit.

Am acceptat încântată propunerea lor. Întreaga conversație mi s-a părut extrem de politicoasă, iar interesul pentru copil al unei organizații ce monitorizează dezvoltarea micuților m-a impresionat.

Primisem de la spital un caiet ONE, în care va fi înscrisă evoluția medicala a copilului pana la 12 ani. Denumirea organizației nu îmi era străină, dar nu știam că au o căutare activă a copiilor, însoțită de explicații și oferte de consultații.

Fac câteva investigații și aflu că organizația a fost înființată în timpul Primului Război Mondial, pentru a asigura hrana copiilor și pentru a lupta împotriva mortalității infantile. Activitatea sa a fost reglementată prin legea din 5 septembrie 1919, iar organizația s-a dezvoltat și s-a adaptat permanent la necesitățile societății belgiene de atunci încoace.

În timpul celui de-al doilea război mondial, de exemplu, deși autoritatea germana (care ocupase Belgia încă din 10 mai 1940) interzisese prezența copiilor evrei în centrele de consultație, organizația a salvat peste 3000 de copii printr-o activitate clandestină ce presupunea îngrijirea acestora în “coloniile pentru copii retardați”.

În prezent, într-o perioadă de pace și echilibru social, scopul principal al organizației este ca orice copil din Belgia să poată beneficia gratuit de un minim de asistență medicală. În plus, ONE monitorizează creșele de stat și stabilește regulile lor de procedură.

La câteva zile după conversația telefonica merg cu bebelușul la sediul organizației. Nu intru bine în hol, că două asistente zâmbitoare mă și întâmpină vesele, o salută pe Sonia și îmi propun ca înainte de consultație să învățăm tehnica masajului bebelușului.

M-am alăturat imediat unui grup de câteva mame care începuseră deja lecția. Mi s-a dat o sticluță de ulei și am pornit. Tragem ușor de degetele de la picioare cântând un cântecel despre un cioban, o oiță, un lup și un cățel. Masăm în cerc mușchii picioarelor bebelușului atingându-i cu degetele mari de la ambele mâini. Facem masajul abdomenului cu mișcări circulare de la stânga la dreapta și continuăm cu masajul mâinilor, urmărind aceiași schemă ca la picioare, cântând din nou despre ciobănaș, oița lui, câinele și lupul.

Sonia agreează jocul până la un punct când începe să plângă și să suspine. Opresc masajul și privesc cu invidie o altă mamă care are performanțe mai mari – bebelușul ei fiind vizibil încântat de ce se întâmplă.

Mă surprind că gândesc deja în termeni de comparație și competiție și mă liniștesc spunându-mi că voi mai încerca și acasă. În cazul în care masajul nu va fi apreciat de Sonia îmi propun să mă resemnez cu demnitate. Sunt, până la urmă, o mămică începătoare…

Între timp ne vine rândul la consultație. Sonia este măsurată și ciocănita pe toate părțile de o doctoriță tânără, care își face cu rigurozitate ritualul. Între timp măsurătorile sunt notate de o asistentă într-un catastif, iar ulterior Sonia este plasată în curbele de creștere relevante pentru populația belgiană.

Mi se pare amuzant să fie evaluată pe baza statisticilor unui grup de populație căruia nu îi poartă genele. Poate, gândesc în treacăt, ar fi fost mult mai relevante graficele ce privesc populația din Romania. Este doar un detaliu, concluzionez și programez împreună cu asistenta o nouă întâlnire.

La următoarea consultație, spre surprinderea mea, primesc o fotografie de la lecția de masaj, unde eu îmi exercit cu seriozitate tehnica, iar Sonia se încruntă cu o seriozitate ce ne face sa părem asemănătoare.

*****

Mai multe detalii despre ONE găsiți aici: http://www.one.be/

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.
Cu drag,
Ana Lodroman