’’It’s a boy!’’

M-am obișnuit cu corpul meu de gravidă. Rotunjimile devin din ce în ce mai pronunțate din nou (vezi „C’est une fille ! ” ) . Sânii cresc și abdomenul se lărgește într-o formă diferită. Să fie oare băiat?

În timp ce mergeam pe un hol din clădirea în care lucrez, o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată mă întreabă: „O să aveți un băiețel?” . „De ce credeți asta?”  o întreb plină de mirare. „După forma burții!” îmi răspunde ea zâmbind.

Chiar așa să fie?

A venit și ziua cea mare a ecografiei.

Ne decidem să participam cu mic, cu mare. De fapt nu prea avem încotro, Sonia are temperatură și poate să meargă la creșă, așa că, întrucât copiilor cu temperatură ridicată nu le este interzis să intre în sala de ecografie, vine și ea cu noi.

Nu este prea interesată de ecrane sau de persoanele noi din preajmă. Se uită uimită și ușor turmentată de boală la burta mea și la aparatul care aluneca de colo-colo pe pielea unsă cu gel.

“It’s a boy, no doubt about it!” strigă zâmbind doctorul meu britanic, iar eu zăresc pe ecran o puțulică, sau cel puțin îmi imaginez că umbra cenușie și un pic curbă ar putea fi asta.

Este băiat!

În mod bizar, prima imagine care îmi apare în minte este o proiecție în viitor, soțul meu și băiatul meu stând fiecare la calculatorul lui, jucând un joc în rețea.

Dacă plec de acasă își vor da seama de lipsa mea numai atunci când li se va face foame!

Îmi șterg imaginea din minte și o înlocuiesc cu gânduri mai plăcute. Voi avea un nou bebeluș de îngrijit în curând! Un băiețel! Îmi amintesc că o prietenă din copilărie mi-a spus cândva că eu sunt mai mult genul mamă de fată. Nu știu neapărat ce înseamnă asta, dar voi avea provocarea să fiu și mamă de băiat.

În următoarele luni avansez în greutate și am impresia că purtând în burtă un reprezentant al sexului opus, mă masculinizez și eu.

Nu știu de ce mi-a venit ideea să mă tund scurt… Mi-am propus să fac o schimbare. Întotdeauna când am fost tunsă scurt mi s-a părut că semăn mai mult cu fratele meu. Asta nu e neapărat rău, dar estetic îmi ia din feminitate! Haha! 🙂

***

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu.

Cu drag,
Ana Lodroman

„Nu vreau să fiu ca părinții mei!” – Motto-ul unei generații?

Au trecut 7 ani de la nașterea Soniei și 6 de la nașterea lui Alexis (care încă nu s-a născut pe blog). Am trecut deja prin perioade furtunoase în relația cu bunicii, dar am reușit să navigăm bine și am rămas cu toții pe puntea aceluiași vas, acela al familiei extinse.

Relația bunicilor cu Sonia și Alexis s-a conturat treptat, cu baze solide, și a debutat cu accesul bunicilor la bebeluși. Treptat, pe măsură ce caracterul fiecărui copil a ieșit la lumină, s-au creat între bunici și nepoți mici alianțe și simpatii reciproce. Nu am împiedicat niciodată și nu am cenzurat relația dintre ei și nici comportamentul vreunuia față de celălalt. I-am lăsat pe copiii mei să înoate singuri prin lanul de emoții și comportamente ale familiei.

Așa reușesc să îl vad pe Alexis cum face față cu succes și natural autorității mamei mele. Sau să o vad pe fiica mea cum își seduce bunica paternă cu pasiunea ei pentru cumpărături. Îmi place diversitatea de comportamente și consider că întrucât nu voi putea pava drumul vieții copiilor mei, ci îi pot doar pregăti să meargă cât de bine se poate pe el, pornesc acest exercițiu de la micro-universul familiei.

***

Nu pot să nu remarc însă o trăsătură dominantă a generației noastre care se manifestă prin faptul că trăim în negare față de părinții noștri. „Nu vreau să fiu asemenea părinților mei!” este fraza pe care o aud cel mai des în jurul meu atunci când vorbesc cu alți părinți despre parentaj.

De ce suntem diferiți? De ce vrem să fim altfel? Cu ce au greșit ei și ce putem face noi mai bine?

Cred că suntem altfel în primul rând pentru că avem acces la sute de cărți privind psihologia copilului pe care le citim și din care ne inspirăm pentru a ajusta pe ici pe colo comportamente, pentru a deveni ceva mai adecvați, poate chiar mai buni, în acest job, vechi de când lumea. În plus avem ateliere de parentaj, grupuri pe rețelele de socializare, în care cerem sprijin, schimbăm opinii, ne ținem de mână emoțional cu alți părinți care se izbesc de aceleași probleme și se zbat în aceleași situații ca noi. Aflăm astfel că nu suntem singuri și asta ne ajută să trecem mai ușor prin momentele ceva mai sensibile.

Un alt argument (care este de fapt argumentul meu preferat, fiind absolventă de științe politice) este acela că trăim și ne creștem copiii în regimuri politice diferite. A fost o revelație pentru mine când am citit în cartea psihologului Rudolf Dreikurs, Cum să crești copii fericiți, despre oglindirea atmosferei statale în micro-universul familiei. Crescând într-un regim totalitar, care se impune prin forță, regăsim în mijlocul familiei aceleași reflexe, de oprimare, inhibare și lipsă a dialogului. În multe familii în comunism se trăia așa. Printre altele, bătaia apărea ca „ruptă din rai” atât în universul macro statal dar și în celula izolată a familiei.

Pentru noi, care trăim în democrație, libertatea de exprimare este o valoare cheie. Libertatea de exprimare apare și la cei mici. E ca și cum ei ar simți mediul democratic și s-ar exprima/comporta în consecință. Părinții îi ascultă. Se instalează astfel negocierea, medierea, respectul față de integritatea corporală a celuilalt, valori de bază ale societății democratice, care ajung să se reflecte și în sânul familiei.
Suntem altfel pentru că vremurile sunt altfel, iar ceea ce este sigur este că fiecare părinte își iubește copilul, numai că în condiții și contexte diferite exprimările nu sunt aceleași, ele diferă de la o generație la alta.

***

Mama mea este singura care mai poate povesti copiilor mei despre cum am fost eu când eram mică. Iar asta este esențial în formarea lor, în construirea fundamentului identității personale. Iar mama mea asigură astfel transferul inter generațional al lui Lebovici (vezi Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor? )

La fel, bunicii pot transmite episodic și mult mai relaxat valori esențiale, care au mai mult impact dacă sunt induse de ei, tocmai pentru că bunicii nu au stresul și responsabilitatea directă și permanentă a educării copiilor. Când fac asta dau dovadă de generativitatea descrisă de Georges Vaillant în cartea Aging well (vezi Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?). De fapt, dându-le acces la nepoți participăm și noi la instalarea generativității, o evoluție esențială și extrem de sănătoasă a ființei umane aflată la bătrânețe.

Dacă am tras niște învățăminte în anii ăștia este că nepoții au nevoie de relația privilegiată cu bunicii, dar și noi părinții avem nevoie de părinții noștri metamorfozați în bunici. Și avem mai ales nevoie să fim considerați egali ai părinților noștri. Suntem cu toții acum adulți și părinți, trecuți prin viață, iar fraza „orice vârstă ai avea pentru mine tot un copil ești” nu își are sensul și la vârsta asta este mai mult o insultă decât o justificare. Avem nevoie ca părinții noștri să fie empatici și să ne înțeleagă și nu să ne dea sfaturi. Sfaturile și instrucțiunile ne reduc iarăși la statului de copil, pe care nu-l mai avem și nici nu ni-l mai dorim.

Cu copiii noștri avem nevoie de spațiu și de timp. De spațiu să facem greșeli, chiar și sub ochii părinților noștri-bunici și de timp să ne dăm seama de greșelile noastre. De la părinții noștri avem nevoie de înțelegere. A fi bunic de succes pentru generația noastră înseamnă să duci o politică a neamestecului și a diplomației.

Eu și Max am devenit părinți acum 7 ani și am dobândit între timp ceva experiență. Am reușit să ne transformăm și să fim recunoscuți ca părinți și în ochii părinților noștri. Și asta a fost greu. A fost greu pentru că așa am observat cu toții un lucru deloc ușor de acceptat: caruselul vieții se învârtește și ieri eram noi nepoții, cu părinți și bunici care se țineau după noi. Azi suntem noi părinții, cu copii și bunici în jurul nostru.

Iar bunicii noștri nu mai sunt.

Ne-au rămas de la ei amintirile frumoase, un sentiment al identității, câteva urme genetice ce ne fac să îmbătrânim poate identic, un sentiment latent de nostalgie și palpitările aproape insesizabile ale unui legături emoționale care a fost cândva puternică, dar pe care timpul o stinge ușor, ușor.

Dacă vom avea noroc și vom rămâne în carusel mâine vom fi și noi bunici și vom avea propria noastră lecție de învățat de la copiii și nepoții noștri.

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman

 

 

A aterizat bunica! Panică sau relaxare?

Controverse: Îi punem căciulă bebelușului? Ce temperatură ținem în casă? Cât de des facem băiță copilului?

Încă din primele zile de viață ale bebelușului dezbaterile cu bunicile au început să apară. Discuția numărul unu pentru multe și multe zile la rând a fost cât de gros îmbrăcăm copilul. Noi, “tinerii” părinți, lipsiți de experiență susțineam ideea numărului redus de haine.

– Doar dacă ție îți e frig, îi este și ei frig! susținea soțul meu, iar eu eram perfect de acord cu asta.

– Da, dar tu nu ai ieșit ieri din burta mamei! nu întârzia să apară replica bunicii, susținută de experiența ei.

Chestiunea căciulii a fost un capitol în sine, care s-a terminat cu un compromis demn de basmele românilor culese de Petre Ispirescu: ”nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Am găsit o căciuliță lucrată ca o plasă, care corespundea ideii de cap acoperit, promovată de bunici și care ne mulțumea și pe noi, “tinerii” pentru că avea aerisire prin toate ochiurile materialului. În plus vremea de primăvară-vară care se instala treptat ne-a ajutat la fix.

Ce temperatură ținem în casă?

A fost dezbaterea numărul doi. Cărțile pe care le citisem și toate broșurile primite la spital propuneau o temperatură între 17 – 20 de grade Celsius pentru camera copilului. Astfel se diminua riscul morții subite, coșmarul multor mămici de altfel.

Cum împaci această propunere obiectivă și fundamentată științific cu tendința culturală de a avea foarte cald în casă, de pe la noi? Soluția s-a impus într-un fel de la sine, pentru că locuiam într-o casă nu foarte călduroasă, unde greu treceam peste 21 de grade. În plus, cum și eu și soțul meu am fost crescuți de mamele noastre, bine îmbrăcați și cu căldură în casă, temperaturile apropiate de 17 grade erau și pentru noi insuportabile.

Privind în viitor și proiectând posibile scenarii de viață pentru Sonia la vârstă adultă, vedeam deja situația în care dacă își va găsi un partener belgian vor avea sigur discuții pe tema temperaturii din casă. Unul dintre ei va avea de suferit, pentru că belgienii țin sistematic temperatura de 17 grade în dormitor, ba chiar opresc căldura peste noapte, iar Sonia va fi obișnuită cu regescul 21! Cu speranța că își va găsi un partener din țări mai calde, mi-am cenzurat imaginația și ideile despre viitor.

Cât de des spălăm copilul?

Controversa numărul 3. Cultural, în Romania, se impune spălarea strașnică a bebelușului în fiecare zi, pe când în Belgia bebelușul se îmbăiază la 3-4 zile. Doctorul Soniei nu numai că mi-a recomandat verbal asta, dar mi-a și notat-o în caietul ei de sănătate ca pe o indicație demnă de luat în seamă.

Cum împăcăm și capra și varza și care este soluția de compromis? Aici e simplu, nu prea există compromis. Numărul băițelor pe săptămână este perfect cuantificabil! Ce poți face? Cum îmbini stereotipul cultural, predicat de generația mai în vârstă cu recomandarea medicală dintr-o zonă geografică diferită?

Există argumente și de o parte și de alta.

Băița, în primele luni de viață, făcută la ore fixe, înainte de culcarea copilului, îl ajută să diferențieze noaptea de zi și îi creează acestuia obișnuința de a adormi liniștit la o anumită oră. Sau cel puțin asta e teoria bunicilor.

Spălatul la 3-4 zile este justificat de faptul că bebelușul nu transpiră ca un adult. Un alt argument destul de important este acela că în Belgia apa este foarte dură și usucă pielea sensibilă a copilului.

În primele 6 săptămâni de viață am urmat sfatul medicului, iar ulterior sfatul bunicilor. Dacă a existat un fel de compromis, atunci a fost acesta. Soniei îi plăcea băița, o liniștea și o ajuta să adoarmă.

***

Dacă ar fi să rezum experiența triunghiului bunici – părinți – copil, aș spune că adesea se aplică următorul silogism:

Bunica o are pe fiica/fiul ei.

Fiica/fiul are bebelușul.

Se taie ce se repetă și rezultă:

Bunica are bebelușul!

Părinții par să dispară din ecuație. Ei bine, din fericire asta s-a întâmplat la noi pe alocuri, în cea mai mare parte am reușit să rămânem la cârme. Dar tendința aproape naturală, aș zice, pentru bunicii implicați, este ca nepotul, ca descendent direct, să fie perceput emoțional ca un copil care le aparține.

Nu este rău și cred că este trăirea care stă la baza relației privilegiate de care vorbeam în episodul precedent Implicăm sau nu bunicii în creșterea copiilor?. Dar dacă ar fi să dau un sfat bunicilor implicați în creșterea nepoților este ca în mod conștient să le lase copiilor lor spațiul de a fi părinți.

Cuplul în care apare copilul trece prin situații pe care le întâmpină pentru prima dată în viață și care încetul cu încetul le consolidează statutul și experiența de părinți. Fără îndoială că soluțiile găsite în diverse situații pot să nu fie neapărat cele mai bune. Bunicii trebuie însă să îi lase pe proaspeții părinți să experimenteze, au nevoie de asta. Dacă vor să își ajute copiii o pot face devenind buni ascultători atunci când aceștia sunt copleșiți de vinovății.

 

 

Vă mulțumesc pentru vizita pe blogul Etrangère Mère. Dacă v-a plăcut acest articol vă invit să dați un like mai jos. Dacă doriți să urmăriți postările mele, introduceți adresa dumneavoastră de mail aici, cu mențiunea „abonare” la comentariu. Comentariile sunt binevenite in zona Facebook de mai jos.
Cu drag,
Ana Lodroman